Doar o minte curățită de patimi și rugătoare Îl vede pe Dumnezeu

Sfântul Grigorie Palama a rămas în istoria Bisericii ca unul dintre marii teologi ai secolului al XIV-lea care au adus clarificările necesare cu privire la ceea ce în Ortodoxie s-a numit „Rugăciunea lui Iisus”, „Rugăciunea minții”, „Rugăciunea inimii”. Tot el este cel care a adus lămuriri cu privire la un fapt pe care sfinții nevoitori într-ale rugăciunii afirmau că vedeau, că percepeau: lumina necreată, lumina pe care Apostolii Domnului au văzut-o pe Muntele Taborului. Sfântul Grigorie Palama a făcut toate acestea nu într-o perioadă de liniște monahală, ci atunci când a simțit că Biserica are nevoie de mărturia lui și de multa sa știință de carte.

Suntem în a doua duminică din Postul Mare. Este duminica în care Biserica Ortodoxă îl comemorează pe Sfântul Grigorie Palama, fost Arhiepiscop al Tessalonicului. Biserica mai face prăznuirea acestui sfânt în 14 noiembrie a fiecărui an, ziua trecerii la cele veșnice a marelui ierarh și teolog.

De data aceasta, s-a rânduit ca Sfântul Grigorie Palama să fie prăznuit în imediata duminică după Duminica Ortodoxiei, ziua în care comemorăm victoria Ortodoxiei din anul 843 împotriva iconoclaștilor. Cu siguranță, s-a rânduit ca Sf. Grigorie Palama să fie prăznuit și în a doua duminică din Păresimi, pentru a se scoate în evidență nu numai dreapta sa credință, ci și spre a arăta oamenilor care este perspectiva tuturor celor care se îndeletnicesc cu postul, cu faptele de iubire și cu rugăciunea intensă și stăruitoare.

Pe baza învățăturii altor Părinți ai Bisericii, Sfântul Grigorie Palama a făcut o serie de clarificări și precizări, intrate imediat în doctrina Bisericii, cu privire la Ființa lui Dumnezeu, la Persoanele Preasfintei Treimi și la energiile divine necreate, puteri dumnezeiești care nu fac parte din Ființa lui Dumnezeu, dar nu sunt străine de aceasta, nu sunt realități create, ci străluciri dinamice și creatoare care manifestă slava creatoare și iubitoare de oameni a lui Dumnezeu.

Ele sunt percepute efectiv numai dacă prin cuvântul ,,Dumnezeu” nu ne referim la o abstrac­țiune, ci la Dumnezeul Cel viu, întreit în Persoane, Dumnezeu Creator și iubitor de oameni. Raționamentul Sfântului Grigorie este simplu: orice ființă vie acționează într-un anume fel. Modalitățile în care această ființă acţionează țin de firea ei. Nu sunt identice cu firea, nu sunt firea însăși, dar nici nu sunt străine de ea. Același lucru se poate spune cu privire la oameni și la îngeri. Aceștia se manifestă după firea lor. Cu atât mai mult, Dumnezeu Însuși, Cel nepătruns, neajuns și necunoscut în firea Sa, se manifestă și lucrează potrivit firii Sale. Omul și lumea întreagă sunt produsul modului în care Dumnezeu a lucrat. Lucrările lui Dumnezeu sunt slava Lui, sunt strălucirile slavei Lui care nu se confundă cu Ființa lui Dumnezeu, dar nu sunt nici străine de ea. Nu sunt realități create, ci strălucirile, lucrările și formele prin care Dumnezeu, Cel Unul în Ființă și întreit în Persoane, își afirmă prezența creează lumea și-i poartă de grijă în mod direct, nu prin cauze secunde, prin acțiuni create (expresie de neconceput) sau prin îngeri. Ortodoxia susține că Dumnezeu poartă de grijă omului și lumii și prin îngeri, dar aceasta nu exclude modul concret, direct, personal în care Dumnezeu, Sfânta Treime, se implică în viețile noastre.

Sfântul Grigorie Palama a clarificat, ca nimeni altul, această învățătură prezentă în mărturisirea ortodoxă a credinței. Ea justifică optimismul Ortodoxiei, conștiința că omul nu este singur pe pământ, ci dimpotrivă, că el este o preocupare continuă a lui Dumnezeu, care-i stă omului în preajmă, cu o prezență iubitoare pe care, din păcate, nu toți oamenii o percep.

Fiul unui mare demnitar bizantin preferă haina monahală carierei politice

Sfântul Grigorie Palama s-a născut în Constantinopol, într-o familie aleasă, venită din Asia Mică. Pentru o vreme tatăl său, mort prematur, a fost, se pare, prim-ministru al împăratului Andronic al III-lea Paleologul. Era un cunoscut practicant al rugăciunii isihaste. De aici reiese că și copiii acestuia cunoșteau acest tip de rugăciune. Mort de tânăr, tatăl Sfântului Grigorie a lăsat în urmă soția și cinci copii, trei băieți și două fete. Copiii s-au bucurat de grija specială a împăratului. Așa se face că Grigorie a studiat la cele mai înalte școli din Constantinopol, sub atenta oblăduire a împăratului. Când Grigorie avea 21 de ani, văduva și copiii fostului prim-ministru au hotărât să-și continue viețile slujind total lui Dumnezeu. Prin urmare, mama Sfântului Grigorie și cele două fete au intrat într-o mănăstire din Constantinopol, iar Grigorie și frații săi au mers în Muntele ­Athos. Cei trei frați s-au pus mai întâi sub ascultarea monahului Nicodim, pe teritoriul Mănăstirii Vatoped. Acolo, Grigorie a fost tuns în monahism. După moartea lui Nicodim (în anul 1321), tânărul monah Grigorie s-a mutat la Marea Lavră. După trei ani, s-a stabilit într-un schit numit Glosia, unde exista un grup de monahi practicanți ai rugăciunii lui Iisus. Datorită deselor incursiuni ale turcilor în Athos, după alți doi ani (prin 1326), Grigorie și grupul monahilor din Glosia, format din 12 persoane, s-a mutat în Tessalonic. Acolo, Grigorie a fost hirotonit preot, apoi s-a retras cu cei 12 confrați într-un schit pe muntele Veria. A rămas aici cinci ani. Din cauza unor presiuni venite din partea sârbilor, grupul de monahi isihaști, prin anii 1331-1331, s-a mutat din nou în Athos. Aceștia s-au stabilit în Schitul Sfântul Sava, de pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră. Respon­sabilitățile de preot l-au obligat pe Grigorie să predice, să învețe și să scrie. A ajuns deja cunoscut și printre ceilalți monahi athoniți.

Mai mult decât o ceartă între doi teologi

Prin anul 1330 a venit din Italia la Constantinopol un tânăr filosof, originar din Seminaria, Calabria. Era grec de neam, instruit mai degrabă în duhul de început al Renașterii italiene, nominalist și agnostic din punct de vedere filosofic, decât în spiritul scolasticii (Cf. John Mayendorff, O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama; Ed. Nemira, București, 2014, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, pp.103-106).

Acesta s-a călugărit, luând numele de Varlaam. A pătruns ușor în lumea intelectualității constantinopolitane, unde a avut parte de simpatii și, din cauza aroganței sale, de multe antipatii. Varlaam a scris câteva tratate împotriva latinilor, iar în 1334 a avut o serie de discuții contradictorii cu legații Papei, referitoare la purcederea Duhului Sfânt. Fundamentat pe apofatismul lui Pseudo-Dionisie, a spus latinilor că, devreme ce nu putem ști nimic despre ființa lui Dumnezeu, aceștia ar trebui să renunțe la doctrina despre Filioque (Cf. J. Mayendorff, op.cit).

Era o perioadă de frământări politice și religioase, create de tendința unora de a se face unirea cu Roma și de refuzul categoric al altora, pe fondul amenințărilor venite din partea turcilor, din sud, și a sârbilor lui Ștefan Dușan, din nord. Împăratul Andronic al III-lea murise, fiul său, Ioan al V-lea Paleologul, moște­nitorul tronului, era minor, sub regența din care făceau parte împărăteasa, Ana de Savoia, favorabilă unirii cu Roma, și Ioan Cantacuzino, primul-ministru, destul de circumspect în această privință.

În tratatele despre purcederea Duhului Sfânt, Varlaam lăsase unele ambiguități în formulările dogmatice privind purcederea Duhului Sfânt, spunând, printre altele, că în Sfânta Scriptură nu avem un limbaj precis care să clarifice acest lucru, lăsând să se înțeleagă totodată că unirea atât de strânsă dintre Tatăl și Fiul ar fi putut justifica învățătura latină despre purcederea Duhului și din Fiul. Aceasta a dus la pierderea simpatiei unora dintre învățații din Constantinopol, nu și pe a împărătesei și pe a patriarhului Ioan Calecas, care au creat mari probleme tânărului ieromonah athonit Grigorie Palama.

Primii care au reacționat la confuziile lui Varlaam au fost călugării athoniți. Aceștia i-au solicitat lui Grigorie să-i dea un răspuns lui Varlaam, stabilit pentru o vreme la Tessalonic. Prin anii 1335-1337, Grigorie a scris două tratate, având ca temă purcederea Sfântului Duh. Aceasta a declanșat conflictul dintre Varlaam și călugării athoniți, dintre care făcea parte și tânărul preot Grigorie. Conflictul a durat mai bine de zece ani. Varlaam, prezent când în Constantinopol, când în Tessalonic, a scris mai multe tratate împotriva atho­niților și a lui Grigorie Palama, în care se vedea imposibilitatea calabrezului de a înțelege practica rugăciunii isihaste și modul de gândire al monahilor athoniți.

Grigorie i-a răspuns la fel, de mai multe ori, afirmând Ortodoxia sa și a confraților săi. Nu a fost vorba doar de disputa dintre doi sau câțiva teologi, ci de o confruntare a unor mărturisiri de credință venite din vechime în zone diferite ale imperiului și a unor expe­riențe reale pe care nu le puteau percepe teologii de bibliotecă. În disputa dintre cei doi s-au implicat și alți teologi, cum ar fi bulgarul Achindin și profesorul de la Școala Superioară din Constantinopol, Nikifor Gregoras, împărăteasa, patriarhul și alții, de partea lui Varlaam; primul-ministru și viitorul co-împărat Ioan Paleologul, sta­rețul Isidor din Tessalonic și viitor patriarh și părinții athoniți, de partea lui Grigorie.

A plătit pentru Ortodoxia credinței cu închisoare și prizonierat la turci

În cele din urmă, biruit și condamnat de Sinodul din 1341, Varlaam s-a întors în Italia. Sfântul Grigorie avea să continue lupta pentru adevăr cu Grigorie Achindin și cu Nikifor Gregoras. Ortodoxia lui Palama a biruit, dar cu multă neliniște și suferințe pentru sfântul ei mărturisitor: umiliri diverse, suspiciuni, arestare timp de patru ani (1343-1347), un an de prizonierat la turci. Sfântul Grigorie a ajuns Arhiepiscop al Tessalonicului în 1347, purtând în trup urmele suferinței din închisoare și ale mărturisirii credinței. A trecut la cele veșnice în anul 1359. Pentru viața lui de mărturisitor și de ierarh a fost canonizat trei ani mai târziu. A fost și este venerat de Biserică pentru curăția vieții sale și pentru tăria mărturisirii lui.

Lumina taborică, dar dumnezeiesc necreat, nu rezultat al efortului de cunoaștere rațională

Știind că, atacându-i pe monahi, îl atacă și pe ieromonahul Grigorie, Varlaam a criticat acerb, dar pe nedrept, două aspecte ale spiritualității athonite și, de fapt, ortodoxe: modalitatea practicării Rugăciunii lui Iisus și afirmația athoniților că, în rugăciune, Dumnezeu dă șansa celui ce se roagă să vadă slava Sa, în lumină.

Venit din Occident, Varlaam nu era obișnuit cu modul în care athoniții înțelegeau cele existente (Dumnezeu și lumea). El considera că există Dumnezeu Creatorul și lumea creată. Dumnezeu poate fi cunoscut prin rațiune, prin știință de carte, până la un moment dat, prin analogii, prin deducții, chiar și prin negații. Cunoașterea lui Dumnezeu presupune o anumită știință. În Constantinopol a întâlnit oameni care îl redescoperiseră pe Platon și neoplatonismul, gata oricând să sporească convingerea lui Varlaam privind imposibilitatea cunoaș­terii lui Dumnezeu prin intermediul celor existente, mai ales că, potrivit gândirii platoniciene și neoplatonice, materia era rea. În viziunea lui Varlaam, dacă am putea vorbi de o lumină, aceasta nu ar fi decât cea materială, cel mult, cea dată de știința de carte care ,,face lumină” în mintea celui cultivat.

În tratatele sale, Sfântul Grigorie a arătat că monahii atho­niți nu erau simpli celibatari care își asumaseră voturile monahale și care săvârșeau servicii liturgice, ci erau oameni care se osteneau în mod serios ca să ajungă acolo unde este vocația tuturor: la participarea la dumnezeiasca fire (II Petru 2, 4) și la sfințirea, în toată petrecerea vieții (I Petru 1, 15).

Realizarea acestui scop presupune niște etape, între care viața curată și curățită de patimi, prin ținerea poruncilor și rugăciune. În apărarea spiritualității monahilor athoniți, Sfântul Grigorie a prezentat ca nimeni altul esența vieții monahale – posibilitatea sigură și șansa învrednicirii de harul vederii luminii necreate. Nu a spus niciodată că această șansă este inaccesibilă celorlalți creștini. De vreme ce toți creștinii au vocația participării la dumnezeiasca fire și a dobândirii sfințeniei, au și posibilitatea învrednicirii de bună­voința lui Dumnezeu datorită căreia să vadă „lumina văzută în chip nevăzut și înțeleasă în chip necunoscut” (Cuvânt către cei ce se nevoiesc cu evlavie, 8; Filocalia, vol. 7, p. 252).

Când nu vorbești din experiența proprie, e preferabil să taci

Sfântul Grigorie spune că această lumină este un fapt real de existență, căruia dau mărturie cei care au avut și au parte de acest fapt, încât ar fi nedrept să-i învețe cineva rugăciunea pe cei care se roagă efectiv sau să le dea lecții despre sfânta lumină celor care o văd (Ibidem, p. 243).

Această lumină este o realitate cu totul paradoxală: e înțeleasă în chip neînțeles și văzută în chip nevăzut. Despre această lumină Sfântul Părinte spune că nu este ființa lui Dumnezeu, pentru că aceasta este inaccesibilă și neîm­părtășibilă. Nu este nici arătarea vreunui înger, ci ceva foarte evident care are trăsături/ însu­șiri stăpânitoare. Adică, în ea se percepe o autoritate, o putere cu totul aparte, care nu este nici vreo putere cosmică (fenomen extraordinar), nici putere îngerească. „Uneori te ridică în trup sau te ia fără trup, ca să te înalțe la culmi negrăite; alteori preface trupul, adaptându-l ei și-i comunică și lui din propria ei strălucire” (ibid. eodem loco).

Lumina despre care dădeau mărturie athoniții surprinde. Ea nu este consecința logică a vreunei metode (deși nu putem afirma că ne putem ruga exclusiv spontan, fără metodă și fără rânduială), ci un har și un dar al lui Dumnezeu. Ea operează schimbări nu numai în sufletele, ci și în trupurile celor care se învrednicesc de acest dar. Această afirmație scoate în evidență ceea ce Biserica a mărturisit dintotdeauna: faptul că trupul se face părtaș perfor­manțelor duhov­nicești, că desă­vârșirea nu este doar o problemă sufletească sau teoretică, abstractă, o ieșire din trup, ci una foarte concretă, în care trupul însuși este angajat și solicitat. De aceea, atunci când cineva are parte de acea lumină, trupul însuși poate suferi o serie de schimbări (ca să poată să se facă părtaș acestui fenomen și să aibă experiența cea mai concret posibilă a existenței acelei lumini), pe de o parte, și ca cei care văd în semenii lor acest fenomen, deodată firesc (dacă luăm în calcul vocația creștinului) și excepțional (dacă vrem să-l analizăm ca fapt în sine).

Mărturii din Sfânta Scriptură despre lumina dumnezeiască

Această schimbare a trupului însuși în vederea luminii și ca urmare a întâlnirii cu această lumină, Sfântul Grigorie amintește că a fost văzută de israeliți pe chipul lui Moise, când a coborât de pe Munte (Exod 34, 29), a fost văzută pe chipul Sfântului Ștefan de cei care au asistat la lapidarea sa (F. Ap. 6, 15), așa cum dau mărturie sursele creștine despre chipurile multor sfinți care străluceau ca efect al întâlnirii cu această lumină.

Deși cei care au avut parte de această experiență nu au găsit alt cuvânt decât cel de „lumină”, Sfântul Grigorie afirmă că ea este un dar, nu recompensă; de ea nu se poate învrednici oricine, ci numai aceia care nu caută iluminarea prin idei și cunoștințe, firești, de altfel minții naturale, ci se curăță de patimile cele rele și depășesc, prin rugăciunea stăruitoare și nematerială, tendința de a cunoaște exclusiv rațional toate (Cf. Ibid. 11, p. 254).

Mai precis, Sfântul Grigorie spune: „Nu cel mult învățat se apropie de Dumnezeu, ci acela care s-a curățit de patimi prin virtute și s-a lipit prin rugăciune stăruitoare de Dumnezeu...” (Ibid. 13, p. 257).

Această lumină este slava lui Dumnezeu despre care Sfântul Ștefan mărturisea că a văzut-o deodată cu Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Că nu e vorba de vreo iluzie optică, ci de un fapt real, Sfântul Grigorie dovedește prin cuvintele Mântuitorului: „Slava pe care mi-ai dat-o Mie, Părinte Sfinte, Eu am dat-o lor, ca ei să fie Una precum Noi Una suntem, Eu în ei și Tu în Mine, ca ei să fie în chip desă­vârșit una” (Ioan 17, 22-23). Accesul la slava lui Dumnezeu înseamnă perceperea unei lumini neipostaziate în sine, dar în care pot fi percepute/văzute ipostasurile Tatălui și Fiului în chip nevăzut, adică nu cu capacitatea naturală a ochiului de a vedea, ci cu ochiul nevăzut al minții. Dar nu orice minte, ci numai aceea care a fost curățită de patimi, spune Sfântul Părinte.

Mai precis, spune el: „Prin păzirea poruncilor. Căci celui care le păzește pe acestea Domnul i-a promis arătarea Sa pe care în continuare o numește sălășluirea Sa și a Tatălui. Căci zice: «De mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și la el vom veni și lăcaș la el ne vom face și Eu mă voi arăta lui»” (Ioan 14, 23).

Realitatea „pildei” luminii necreate, expresia slavei lui Dumnezeu

Cu alte cuvinte, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu aduce o anumită cunoaștere, proporțio­nală poruncilor împlinite („căci lumină sunt poruncile Tale”, se spune într-una dintre rugăciunile Bisericii). Tămăduite prin cură­țirea de patimi, puterile sufletului devin capabile atât de primirea slavei lui Dumnezeu, cât și de vederea acesteia, în mod nevăzut. Participarea la slava lui Dumnezeu sau împărtășirea de această slavă (primind-o și văzând-o în noi) asigură creș­tinului nu numai o cu­noaștere specială a lui Dumnezeu, ci și îndumnezeirea (Cf. Ibidem 17, p. 263). Lumina deodată văzută cu ochii minții și nevăzută cu ochii trupești e altfel decât ceea ce am putea defini prin analogie, prin comparație cu lumina naturală. Ea exprimă realitățile tainice ale lui Dumnezeu cum sunt exprimate cele ale Împă­răției lui Dumnezeu prin pilde. Comparația, remarca părintele Stăniloae, se poate face între realități de aceeași natură, dar de mărimi și grade diferite. Pilda ne trimite însă la realități din altă lume. La aceasta ne trimite, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, realitatea „pildei” luminii necreate, expresie a slavei lui Dumnezeu pe care Acesta o comunică oamenilor.

În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea de posibilitatea vederii lui Dumnezeu, reflectat întreg, ca într-o oglindă, în sufletul curățit de zgura păcatului. După aproape o mie de ani, Sfântul Grigorie susținea această vedere/contemplare a lui Dumnezeu în mintea și prin mintea curățită de patimi și prin rugăciunea care depășește orice imaginație.

Pusă la începutul Postului Mare, prăznuirea Sfântului Grigorie Palama are menirea de a spori optimismul și speranța creștină. Nici o osteneală pentru Dumnezeu și pentru împlinirea vocației noastre (aceea de a fi sfinți, participanți la dumnezeiasca fire) nu este inutilă, dimpotrivă, ea sporește bărbăția creștină.

Prăznuirea acum a unui sfânt care a vorbit și a scris despre lumina necreată are menirea să sporească osteneala creștinilor de-a lungul Postului, în vederea întâmpinării Luminii Sfintei Învieri.