Elemente liturgice în Omiliile Sfântului Grigorie Palama

Omiliile Sfântului Grigorie Palama au fost rostite fie în cadrul Sfintei Liturghii, de obicei după citirea Evangheliei, fie înainte de începerea Liturghiei, la sfârşitul Utreniei, sau în timpul Privegherii. Sunt unele indicii (rare, de altfel) care atestă aceste presupuneri: mici adnotări pe marginea textelor rămase în manuscris. Cert este faptul că Omiliile sunt strâns legate de pericopa evanghelică citită în ziua respectivă (unele dintre omilii au ca temă şi Evanghelia citită la Utrenia zilei).

Deşi nu face introduceri şi prezentări liturgice ample, precum cele ale urmaşului său, Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), Sfântul Grigorie Palama presară în Omiliile sale, pe lângă obişnuita exegeză a textului Evangheliei, îndrumări referitoare la anumite aspecte liturgice şi chiar tipiconale (în selectarea lor ne-am folosit de studiile profesorului Ioannis Foundoulis).

Omilii şi lecţii de liturgică

Astfel, Sfântul Grigorie oferă răspunsuri la unele întrebări cum ar fi: de ce, chiar dacă în fiecare zi prăznuim unul sau mai mulţi sfinţi, în duminica de după Cincizecime îi prăznuim din nou pe toţi împreună (Omilia a 25-a, cap. 11-12); prin ce este superioară ziua duminicii faţă de celelalte zile şi de ce adunările creştinilor din această zi sunt deosebit de importante (Omilia 17, cap. 14-17); de ce Evangheliile Utreniilor din duminici se numesc eotinale, adică de dimineaţă, deşi arătările Mântuitorului de după Înviere nu s-au întâmplat numai dimineaţa ci şi în alte momente ale zilei (Omilia 23, cap. 1-5); de ce se cântă uneori la chinonic versetul din Psalmi «Paharul mântuirii voi lua» şi ce legătură are acest verset cu dumnezeiasca împărtăşanie (Omila 51, 4); de ce prăznuim Paştele timp de patruzeci de zile (Omilia 19, cap. 1, 2, 3); de ce în duminica Protopărinţilor menţionăm laolaltă pe strămoşii după trup ai Mântuitorului şi ce legătură este între această pomenire şi Naşterea lui Hristos, precum şi ce legătură este între «strămoşi», care sunt iudei, şi noi care suntem creştini dintre neamuri (Omilia 55, 2).

De asemenea, este interesant faptul că, deşi Omiliile sunt în general axate pe explicarea textului Evangheliei citit în ziua respectivă, găsim frecvent, pe lângă aceste lămuriri de ordin liturgic, trimiteri la o idee fundamentală: rolul rugăciunii în viaţa creştinului. Însă, în aceeaşi direcţie cu explicaţiile liturgice amintite mai sus, accentul pus pe rolul rugăciunii scoate în evidenţă faptul că mereu Omiliile sale au avut în vedere spaţiul liturgic, eclezial. Nu se accentuează doar rolul rugăciunii particulare, ci mai ales importanţa participării la slujbele Bisericii şi în special la dumnezeiasca Liturghie. Profesorul Foundoulis ne spune : «Bineînţeles, Sfântul Grigorie Palama nu trece cu vederea necesitatea şi folosul rugăciunii particulare. Dimpotrivă, rugăciunea făcută de unul singur, după modelul Mântuitorului, în case, în cameră, în gând, sau pe drum, în locuri publice, constituie o condiţie prealabilă a laudei comune din biserică şi o pregătire pentru aceasta. Acela care nu se roagă în particular nu «se roagă cu adevărat nici când stă înaintea altarului lui Dumnezeu» (Omilia 7,7). Însă psalmodia şi citirile din biserică, rugăciunea în comun făcută cu stăruinţă, doxologia, cererea, adunarea duminicală a poporului lui Dumnezeu, săvârşirea tainei Dumnezeieştii Euharistii şi participarea cu dor si întru pocăinţă şi smerenie la împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului constituie perimetrul central în care se fundamentează şi se împlinesc învăţăturile Sfântului Grigorie referitoare la rugăciune.

În Biserică, prefacerea dumnezeiască a credincioşilor la slujbă este reală

Biserica este spaţiul comuniunii şi al rugăciunii fraţilor. Şi numai vederea celor ce stau înaintea lui Dumnezeu şi înalţă cu înţelepciune şi cu bună cucernicie imne şi cereri, fie chiar şi a unui singur frate care tace şi ascultă, face sufletul Sfântului Grigorie să se umple de voie bună, să devină inspirat de Dumnezeu şi să slăvească pe «Tatăl Cel din ceruri» (Omilia 1, cap.15). Aceleaşi sentimente se străduia să le cultive şi turmei sale, sfătuind-o nu numai să participe des la slujbe, ci şi să se îndepărteze de discuţii şi opinii străine duhului bisericesc. Atenţia la cele psalmodiate, citite şi săvârşite este un element important în lucrarea rugăciunii. Biserica şi cele săvârşite în ea nu constituie doar tip al lucrurilor cereşti, ci descoperire adevărată şi pricină de mântuire. Căci spune Sfântul Grigorie: «Cel ce priveşte cu credinţă masa cea tainică şi şi pâinea vieţii aşezată pe ea, acela vede Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut trup pentru noi şi S-a sălăşluit întru noi ; iar cel ce s-a făcut vrednic pe sine pentru primire nu numai că Îl vede, ci se face şi părtaş cu El şi şi-L câştigă locuitor întru el şi se umple de harul cel dumnezeiesc izvorât din El ; pe acestea au dorit îngerii să le privească, după cum zice Apostolul, şi, prin vederea acestora şi împărtăşirea de ele, acel om devine întreg asemenea lui Dumnezeu. Căci nu este cu putinţă ca unul care stă în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, unul care îşi adună mintea şi năzuieşte spre Dumnezeu şi care-şi exersează şi-şi apropie cugetarea de sfintele cântări de la început până la sfârşit, să nu fie schimbat prin prefacerea cea dumnezeiească, pe măsura apropierii de Dumnezeu şi de cuvintele cele dumnezeieşti. Căci omul capătă o inimă fierbinte prin această osteneală ; ea alungă gândurile rele ca pe niste muşte şi insuflă pace duhovnicească şi mângâiere în suflet, iar în trup aduce sfinţire» (Omilia 20, cap. 13-15).

Întrepătrunderea necesară şi firească între rugăciunea particulară şi cea de obşte este o realitate propovăduită şi experimentată în Biserică. Ca păstor al credincioşilor săi, Sfântul Grigorie se luptă să dezrădăcineze ruptura, des întâlnită probabil, între starea liturgică, doxologică prezentă în ritmul de slujbe al Bisericii şi apatia care riscă să apară atunci când rugăciunea nu este asumată în comuniune. Însă atât în rugăciunea particulară cât şi în cea de obşte trebuie să fie prezentă conştiinţa faptului că rugăciunea este făcută înaintea lui Dumnezeu: «Nici postul, nici psalmodierea, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci doar dacă sunt împlinte înaintea lui Dumnezeu; căci astfel, ochii lui Dumnezeu, privindu-ne, ne vor sfinţi, după cum soarele încălzeşte pe toate câte le luminează. Acestea toate se fac înaintea lui Dumnezeu, când mintea este aţintită cu hotărâre şi caută spre El, fie că postim, fie că psalmodiem, fie că ne rugăm. Căci atunci când suntem în rugăciune şi în cântare de psalmi, uneori mintea se îndreaptă cu tărie spre Dumnezeu, alteori se risipeşte şi se arată schimbătoare ; trebuie atunci să cugetăm că nu ne-am dăruit întregi lui Dumnezeu şi că nici cele săvârşite de noi nu au avut drept singur scop legea Domnului». (Omilia 9, cap. 11-12 ).