Exemplu de viețuire

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 628-629

„Acest mare nevoitor al zilelor noastre (schimonahul Gherasim Cârjă) a întrecut pe mulți părinți din Mănăstirea Neamț cu aceste trei fapte bune: ascultarea desă­vârșită, rugăciunea și dumnezeiasca dragoste. Pentru bunătatea și blândețea lui, toți călugării îl cinsteau și se foloseau de pilda vieții lui. Cincizeci de ani a făcut Părintele Gherasim ascultarea de paracliser și veșmântar, cu multă dragoste pentru casa Domului, nelipsind niciodată de la slujbele Bisericii. Era o candelă mereu aprinsă în obștea Mănăstirii Neamț. Spun bătrânii care l-au cunoscut că Părintele Gherasim știa să împodobească biserica, mai ales spre sărbători, ca pe o adevărată mireasă a lui Hristos. Punea perdele noi la icoana Maicii Domnului, scotea veșminte luminate, așternea covoare de lână, potrivea candelele, aprindea lumânări de ceară și folosea tămâie de la Sfântul Mormânt, păstrată anume pentru marile sărbători. Părintele Gherasim avea mare evlavie către icoana Maicii Domnului, înaintea căreia îi citea zilnic Acatistul și Paraclisul. El nu îngăduia nimănui să vorbească în biserică. Dacă auzea pe cineva vorbind, îndată zicea cu glas rugător:
– Vă rog, nu vorbiți în biserică. Este păcat! Ne vede Maica Domnului!
Apoi adăuga:
– Iertați-mă pe mine, păcătosul!
Astfel, toți se zideau sufletește de cuvintele lui și, când treceau pe lângă el, își ziceau unii altora:
– Să tăcem, că ne aude Părintele Gherasim!
Spun ucenicii lui că acest smerit nevoitor avea permanent mintea la cele dumnezeiești, iar pe limba sa purta întotdeauna numele prea­dulce al lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată râzând sau vorbind cuvinte de prisos. În biserică nu se așeza niciodată în strană, oricât de obosit ar fi fost, iar când se termina slujba, mergea la chilie cu fața senină și cu rugăciunea în inimă.
Spun iarăși ucenicii lui că chilia Părintelui Gherasim era un adevărat altar de biserică. Icoane frumos împodobite, candelă nestinsă, lumânări de ceară și mireasmă de tămâie. Iar bătrânul, ca un sfeșnic de veghe, ceasuri în șir citea la Psaltire, făcea metanii, slăvea pe Dumnezeu și se ruga pentru toată lumea.
(...) În noaptea Sfintelor Paști, Părintele Gherasim mergea cel dintâi la cimitir și aprindea sute de lumânări. Apoi cobora în grop­niță, aprindea candela, făcea trei închinăciuni și zicea către cei ră­posați:
– Hristos a înviat, preacuvioși părinți!
Spun părinții că odată i-a răspuns la salut un glas dintre cei adormiți, zicând:
– Adevărat a înviat Domnul, Părinte Gherasim!
Se spunea despre Părintele Gherasim că aproape zilnic veneau la el săraci, infirmi, copii orfani de prin sate și-i cereau milostenie. Iar bătrânul îi punea la masă pe cerdacul chiliei și le împărțea tot ce găsea la îndemână.
(...) Cu puțin înainte de obștes­cul sfârșit i-a zis ucenicul:
– Părinte Gherasim, dă-mi sfatul cel mai de pe urmă!
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Păzește biserica în toată viața, că și biserica te va păzi! Iar dacă nu păzești pravila bisericii, vei cădea în mari ispite și primejdii.” 

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)