Grija față de „casa” Domnului

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, p. 489 

„Când a venit Cuviosul Nectarie la Schitul Prodromu n-a aflat nici o cântare în românește, după cum se cântă în Sfântul Munte, şi îndată s-a pus cu multă silință şi a tradus toate cântările din greceşte în românește, iar pe unele le-a compus din nou. După ce intra în chilia lui, se apuca de scris şi de tradus cântări bisericești care i se păreau mai frumoase, pentru a împodobi Biserica lui Hristos ca pe o adevărată mireasă.”

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 550-551

„Ca duhovnic iscusit ce era, (ieroschimonahul Varlaam Vântu) a crescut mulți ucenici în frică de Dumnezeu, deprinzându-i ascultarea, rugăciunea şi milostenia. Sub conducerea lui, Schitul Cozancea a trăit o epocă înfloritoare. În anul 1912, bătrânul egumen se întoarce din nou în Athos, să-și dea acolo obștescul sfârșit. Spun părinții români athoniţi că tocmai atunci se nevoia un ieroschimonah moldovean, anume Nicolae, la Chilia «Sfântul Nicolae» din Iufta, pe terenul Mănăstirii Pantocrator. Părintele Nicolae era tare bătrân şi nu avea ucenici. El începuse zidirea unei biserici în cinstea marelui ierarh, dar nu avea cu ce s-o termine. Întristat de aceasta, a pus icoana Sfântului Nicolae într-un copac şi se ruga, zicând:

– Sfinte Nicolae, eu sunt bătrân şi nu mai pot. Iată, biserica ta rămâne neterminată. Tu faci minuni şi pe mare, şi pe uscat. Tu ai dat trei pungi cu galbeni la cele trei fete, dă-mi şi mie ajutor ca să termin biserica ta! Pe când se ruga bătrânul cu lacrimi, a sosit şi Părintele Varlaam în Athos. Deci, rămânând acolo, a terminat Biserica «Sfântul Nicolae» şi a adunat câțiva ucenici buni. În anul 1934, ieroschimonahul Varlaam s-a săvârșit din viață cu sufletul împăcat şi a fost îngropat lângă biserică, alături de părintele său duhovnicesc.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)