Părinții Bisericii, tradiţie şi actualitate

Sintagmele „Părinții Bisericii”, „Sfinții Părinți” sau „Dumne­ze­ieștii Părinți” descoperă un adevăr incontestabil, și anume că viața, experiența și scrierile Sfinților Părinți alcătuiesc Sfânta Tradiție, viața Bisericii desfășurată în istorie. Părinții Bisericii au reprezentat dintotdeauna un reper fundamental.

Dar oare pentru omul contemporan ce relevanță au Părinții Bisericii? Ce reper poate constitui un om al Bisericii care a trăit și activat într-un oarecare timp și spațiu îndepărtat pentru omul modern și postmodern? Cum se poate raporta la experiența Părinților Bisericii omul contemporan care din punct de vedere material și tehnic este supradezvoltat, iar din punctul de vedere al cultivării lăuntrice este uneori subdezvoltat?

Experiența Părinţilor, veșnic și actual izvor

Toate aceste întrebări provocatoare își află dezlegarea în înțelegerea autentică a ceea ce reprezintă Părinții Bisericii. Ei nu sunt ceva care să țină exclusiv de trecut. Experiența și scrierile lor constituie un veșnic și actual izvor de inspirație. Aceasta, deoarece Biserica își continuă neîntrerupt și fără gradații calitative parcursul ei în lume, sfințind, prin Duhul Sfânt, epocile istoriei, oamenii și toată „rânduiala Bisericii”, născând sfinți, învățători și teologi.

Textele Noului Testament nu cuprind întreaga învățătură a Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, ci doar o parte. „Dar sunt și multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

Prin urmare, cealaltă parte a fost păstrată de Biserică prin Tradiția sa. Sfinții Părinți nu fac altceva decât să păstreze, să păzească Tradi­ția Bisericii și să o facă inteligibilă diferitelor epoci pe care Biserica le traversează. Astfel, Tradiția Bisericii devine Tradiția Părinților, se poate pune semnul de egalitate între cele două, ba chiar se identifică.

Biserica exprimă acest adevăr în chip doxologic și liturgic: „propovăduirea Apostolilor și dogmele Părinților” sunt cele două părți constitutive din care este „țesută haina teologiei celei de sus”, ortodoxe, care nu este altceva decât viața Bisericii.

Modele de vieţuire creştină

În contextul celor spuse mai sus, putem identifica cel puțin patru motive pentru care Părinții Bisericii sunt în permanență actuali, cu atât mai mult astăzi și cu atât mai mult pentru omul contemporan care aleargă după repere efemere și exclusiv materiale.

În primul rând, sunt cei mai pricepuți și cei mai buni interpreți ai Sfintei Scripturi. Părinții au trecut de forma exterioară a Scripturii (filologică și istorică), pătrunzând în duhul ei. Dumnezeieștii Părinți au fost luminați și povățuiți de Duhul Sfânt, Cel care i-a luminat și povățuit și pe autorii Scripturii. Viața și experiența lor demonstrează prezența Sfântului Duh în ei. Cine poate rivaliza cu Sfântul Ioan Gură de Aur sau cine poate ajunge la profunzimea interpretării Sfântului Grigorie de Nyssa? Așadar, bazându-ne pe interpretările Sfin­ților Părinți, putem deschide vistieriile Scripturii pentru a ne însuși învățăturile ei mântuitoare.

În al doilea rând, Părinții sunt învățători desăvârșiți și autentici ai dogmelor Bisericii. Ei au exprimat învățătura dogmatică a Bisericii în scrierile lor și au formulat-o în hotărârile sinoadelor ecumenice. Ei sunt cei care au alcătuit cultul liturgic ortodox, care nu este alt­ceva decât exprimarea doxologică a adevărurilor de credință. Bogăția slujbelor și a cântărilor, diversitatea formelor cultului, iconografia nu fac altceva decât să prezinte adevărul de credință în diverse forme accesibile omului și inteligibile tuturor, să interfereze cu civilizația și cultura lumii.

În al treilea rând, Sfinții Părinți sunt modele de viețuire creștină. Ei nu doar au învățat, ci au și împlinit învățătura creștină. Numai prin propria trăire poate dovedi cineva adevărul învățăturilor sale. Trebuie să depășim viciile și patimile noastre, să ne schimbăm pe noi înșine potrivit principiilor și învățăturii în care credem. Însuși Mântuitorul ne spune: „Cel ce va face și va învăța, acela mare se va chema în Împărăția cerurilor” (Matei 5, 19). Părinții au îndeplinit acest deziderat, iar memoria Bisericii și a umanității i-a păstrat ca repere.

În al patrulea rând, Părinții Bisericii au păstrat chipul autentic al persoanei umane, ni-l prezintă pe om așa cum trebuie să fie el, în întreaga lui umanitate. Omul nu se reduce la caracteristicile lui exterioare, om este cel care cultivă virtutea. Pentru omul zilelor noastre, lucrul acesta este extrem de important. Dezumanizarea la care este expus, lipsa de compasiune și dragoste față de semeni și de creație îl conduc la situații fără ieșire. Modelul Părinților și experiența lor se pot constitui în surse de revigorare sufletească.

Părinții Bisericii sunt un far ce luminează în depărtare și ne poate orienta spre cărarea cea bună, unde dorim să ajungem. În anevoiosul proces de autocunoaștere și de depășire a unor limite, Părinții sunt modele viabile și surse inepuizabile de inspirație. Binele și frumosul, coordonate esențiale ale devenirii omului, au fost dintotdeauna coordonatele Părinților. Regăsim în scrierile lor duhovnicie, teologie, cultură și un veritabil umanism.