Patriarhul Sofronie, apologet al hristologiei calcedoniene

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, se numără între arhiereii mărturisitori care au statornicit învăţătura cea dreaptă a Bisericii în luptă cu erezia monotelită. Este, de asemenea, un mare hagiograf, lăsând în tezaurul Tradiţiei Patristice „Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca”.

Originar din cetatea siriană Damasc, Sfântul Sofronie s-a născut la anul 550 (după unele surse 560). A bene­ficiat de o educaţie aleasă, ajungând de tânăr retor al cetăţii. Din acest motiv a fost numit şi „Scolasticul”. Această experienţă laică nu a durat însă foarte mult, deoarece Sfântul Sofronie a primit îngerescul chip al călugăriei în Mănăstirea „Sfântul Teodosie” de lângă Ierusalim. 

Alături de sfinţii Ioan Moshul şi Maxim Mărturisitorul

În mănăstirea de metanie l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Moshul, de care s-a apropiat sufleteşte până la trecerea acestuia la cele veşnice. Împreună au fost în numeroase pelerinaje, descoperind comorile perene ale creştinismului primar din Siria, Palestina, Egipt şi Roma. În toate călătoriile întreprinse, Sfântul Sofronie s-a arătat iubitor de duhovnicie şi de carte. Vasta cunoaştere teologică a dobândit-o alături de Părinţii Şcolii Alexandrine, unde s-a şi format. La anul 619, bunul său prieten, Ioan Moshul, trece la cele veşnice în capitala egipteană, sfântul aducându-i trupul spre îngropare în Mănăstirea „Sfântul Teodosie” de lângă Ierusalim. Începând cu anul 630, apar disputele privind combaterea ereziei monotelite, Sfântul Sofronie „fiind cel dintâi care i-a sesizat pericolul”. Alături de el se ridică şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. În demersul lor hristologic, cei doi apologeţi ai dogmei calcedoniene nu reuşesc să-i convingă pe patriarhii Chiros al Alexandriei şi Sergiu I al Constantinopolului, dar adună laolaltă, prin scrierile lor, importante argumente hristologice în demonstrarea şi susţinerea adevărului de credinţă.

Ales Patriarh al Ierusalimului în anul 634, Sfântul Sofronie întocmeşte un tomos de mărturisire împotriva ereziei monotelite, întărit cu peste „şase sute de mărturii din scrierile Sfinţilor Părinţi” (DTC, 14B, pp. 2379-2380). „După întronizare, trimite acest discurs, sub forma unei scrisori enciclice, patriarhilor orientali şi papei Honoriu, la care anexează şi dosarul de citate patristice, în care dezvăluie primejdia ereziei monotelite şi susţine cu argumente teologice solide existenţa a două lucrări în Hristos” (Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, 2003, p. 785). Slujirea sa arhi­erească în vechiul scaun al Cetăţii Sfinte a fost marcată însă de evenimentul nefast al predării oraşului în mâinile arabilor lui Omar (637). Bătrân şi slăbit de puteri, sfântul a luptat până la capăt pentru apărarea credincioşilor săi, reuşind „să menţină diverse drepturi religioase şi civile pentru creştini în schimbul unui tribut anual”. În 638, la 11 martie, venerabilul patriarh trece la cele veşnice.

Operă dogmatică, hagiografică, liturgică şi imnografică

Opera Sfântului Sofronie al Ierusalimului este una dintre cele mai complexe, însumând bogate valenţe teologice: dogmatice, hagiografice, liturgice şi imnografice. Alături de celebra enciclică patriarhală, de numele său se leagă şi alcătuirea „Slujbei de binecuvântare a Apei Mari la Bobotează”, „Viaţa Sfântului Ioan cel Milostiv”, „Viaţa Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan” şi „Viaţa Sfintei Maria Egipteanca” (The Oxford Dictionary of Byzantium, 1991, p. 1928). „În paralel cu lucrările sale în proză, Sofronie a scris şi versuri, fiind autorul unei colecţii de 23 de ode anacreontice, adică poezii în metru anacreontic, ca imitaţie a lui Anacreon, dar nu şi cu un conţinut anacreontic. Se pare că şi Maxim Mărturisitorul a scris în acelaşi vers, dacă poezia lui este autentică. În producţiile sale poetice, reţinem ode la diverse sărbători bisericeşti şi câteva idiome. Oda 14 descrie distrugerea Ierusalimului de arabi” (Remus Rus, p. 786).

„Scrisoarea către Arcadie de Cipru”, apologie împotriva monotelismului

Enciclica Sfântului Sofronie, alcătuită ca răspuns împotriva ereziei monotelite, are un vădit caracter apologetic. Lucrarea este scrisă într-un „crescendo dramatic”. Vastele consideraţii dogmatice reprezintă o punere în gardă faţă de ereziile vremii, sfântul reuşind înţelept să „alunge concepţiile false, care proiectează gânduri simple asupra Preasfintei Treimi, şi să respingă concluziile care ajung la împreunarea şi amestecarea lucrărilor lui Hristos, împreunate numai printr-o legătură slabă” (Micheline Albert, „Introduction” la Lettre de Sophrone de Jérusalem à Arcadius de Chypre, în PO, t. 39, nr. 179, p. 177).

Apologia hristologică a Sfântului Părinte este aşadar una complexă, oferind o privire de ansamblu asupra înţelegerii adevărului dogmatic, evidenţiind legătura monotelismului cu erezia nestoriană, din care îşi revendica în fapt direcţia greşită: „De asemenea, nestorienii vorbeau despre firi ale lui Dumnezeu-Cuvântul şi despre un trup însufleţit, încălzit de suflet, şi, predicând în felul acesta transformarea, nu au fost în stare să mărturisească dimpreună cu noi unitatea naturală (a firilor) şi ipostatică. În acelaşi timp, ei căutau cu lăcomie diviziunea, luând în calcul pentru ele (pentru cele două firi) o distincţie grosieră, mergând până la separare... Ei vorbeau în mod confuz de doi hristoşi şi de doi fii, spărgând unitatea dragostei lor, neacceptând decât o legătură de rudenie printr-o identitate binevoitoare, recunoscând o reconciliere de egală cinstire şi putere, vorbind în mod simbolic despre o întâlnire egală în voinţă şi abia recunoscând concursul, socotit în acelaşi timp a fi unul raţional şi afectiv. Toate acestea sunt notele unei împreunări parentale şi afective, care se vor arăta mai departe în adevărata împreunare, cea naturală şi, vreau să spun, ipostatică, în care Unicul şi Acelaşi Fiu este Hristos. Deci, nerecunoscându-L pe Dânsul, decât doi hristoşi şi doi fii, care sunt separaţi radical unul de altul, nu înţeleg decât o unitate afectivă şi care împarte Taina şi unitatea Unicului Fiu şi Hristos” (Scrisoarea către Arcadie al Ciprului, în PO, t. 39, pp. 219-220).