Rugăciune şi despătimire

Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.

„Cel ce s-a transformat cu dumnezeiasca schimbare este el însuşi ca o lumină, se uneşte cu lumina şi împreună cu lumina vede în chip conştient cele care fără acest atât de mare şi negrăit har sunt nearătate pentru toţi, ajungând nu numai mai presus de simţurile trupeşti, ci şi mai presus de orice din cele cunoscute de noi“ (Omilia 53). Este clar faptul că „theoria“, vederea celor dumnezeieşti, dăruită de harul dumnezeiesc, reprezintă şi este precedată de un întreg proces de curăţire. Alergarea omului contemporan după „theoria naturală“, care face apel exclusiv la „raţiunile create ale existenţei“, ne face să ne întrebăm în ce măsură este această „theorie naturală“ capabilă să depăşească demersul orizontal de cugetare a existenţei (şi uneori a lui Dumnezeu), fără implicarea reală în întregul proces de curăţire şi de iluminare sub călăuzirea Duhului. Setea de acumulare de cunoştinţe (fie ele chiar şi teologice), dorinţa de progres în cele ale raţiunii, teoretizarea maximă a realităţilor pot fi semne care să ne indice că apropierea de Dumnezeu nu este una rezervată actului intelectual. Setea de acumulare de cunoştinţe va rămâne neostoită, dorinţa de progres va deveni obsesie depersonificată, iar teoretizarea excesivă ar putea deveni criteriu obligatoriu în orice act relaţional. A cunoaşte însă ceva despre Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu a te întâlni cu Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie Palama: „Căci pe Dumnezeu Îl văd cei curaţi cu inima, potrivit Fericirii nemincinoase spuse de Domnul (Mt. 5; 8), Care fiind lumină, potrivit expresiei foarte teologice a lui Ioan, locuieşte şi Se arată celor ce-L iubesc şi sunt iubiţi de El potrivit făgăduinţei făcute lor de El Însuşi“. Părintele stareţ Efrem de la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos precizează : „Pentru Sfântul Grigorie Palama, ca de altfel pentru toată tradiţia ortodoxă, «theoria naturală» este «de sine mişcătoare». Ea ia naştere atunci când omul, de la el singur, făureşte în gândire diferite semnificaţii care decurg din cunoştintele despre faptele lui Dumnezeu, despre moarte şi judecată, despre fiinţele cele sensibile sau/şi raţionale, iconomia Întrupării lui Dumnezeu şi din celelalte dogme despre Dumnezeu; toate aceste semnificaţii nu arată însă că putem vorbi deja de o părtăşie la har“. În schimb, când raţiunea se pune în mâinile lui Dumnezeu şi depăşeşte efortul solitar de cunoaştere, ea devine lumină şi purtătoare de lumină. Harul care lucrează în inimă modelează mintea, făcând-o capabilă de primirea celor mai presus de fire: „Mintea are însă şi o activitate superioară, nu numai o activitate legată de cele obişnuite. Prin purtarea de grijă a harului dumnezeiesc, care o ridică împreună cu el, se poate ridica din acest regim cu multiple moduri şi multe forme, care o face să se târască pe pământ. Aşa cum călăreţul are o activitate mult mai bună decât faptul de a ţine hăţurile unui car/cal, el fiind capabil să facă si alte lucruri superioare faptului de a ţine hăţurile, la fel si mintea, dacă nu s-ar întoarce în întregime în jurul celor de jos, s-ar putea deda şi activităţii ei superioare şi mai înalte, prin care numai ar putea fi împreună cu Dumnezeu, deşi e mult mai greu pentru ea, întrucât are prin natură împletirea cu trupul şi e amestecată cu cunoştinţe corporale şi cu relaţiile multiple şi cu anevoie de depăşit cu cele pământeşti care vin din această viaţă“ (Omilia 53). Nu este în nici un caz vorba aici de excluderea trupului din procesul „theoriei duhovniceşti“. Nepătimirea celor pământeşti („cele pământeşti“ sunt înţelese aici în sensul de aplecare spre cele de jos, care devine uşor aplecare pătimaşă) nu reprezintă mortificare, ci transfigurare a trupului. Nu îi sunt anulate puterile sădite în el de Dumnezeu, ci este o îndreptare de la aplecarea spre cele de jos către nepătimirea plină de desăvârşire care vizează omul întreg: „Pentru că nu este îndestulător să ne izbăvim noi doar de păcatul cel trupesc, ci este trebuinţă să curăţim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru. Căci din inima noastră ies cugetările cele rele, desfrânările, uciderile, furturile, necumpătările. Atunci când trupul se leneveşte, mai lesne e cu putinţă ca în minte să se împlinească păcatul; şi când, înăuntrul sufletului, prin rugăciune şi băgare de seamă şi aducere aminte a morţii şi întristare pentru Dumnezeu, este nimicit asaltul răului, atunci ia parte si trupul la sfinţenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase. Şi aceasta este ceea ce spune Domnul, că unii curăţă partea din afară a potirului, dar nu curăţă şi partea cea dinăuntru a lui; ci voi faceţi curată această parte dinăuntru, şi astfel tot potirul va fi curat“.

Alături de referirile pe care le-am preluat din Omiliile Sfântului Grigorie sau din celelalte scrieri ale sale, şi pe care le-am folosit pentru a reliefa această înaltă teologie a „theoriei duhovniceşti“, vom prezenta un scurt fragment dintr-o rugăciune adresată Sfântului (care face parte din Acatistul alcătuit de monahul Gherasim Micraghiannanitul). Curăţirea de patimi nu poate fi separată de vederea celor de neajuns, iar trupurile celor curăţiţi pot deveni mărturii de negrăit ale harului dumnezeiesc: „Oglindă a lui Dumnezeu te-ai făcut, Sfinte Părinte Grigorie, căci chipul Lui l-ai păzit neîntinat şi, mintea punându-ţi bărbăteşte stăpân asupra patimilor trupeşti, ai dobândit asemănarea cu El, şi te-ai făcut casă preastrălucită a Sfintei Treimi; fericită viaţă ai petrecut în lume, şi acum te veseleşti împreună cu mulţimile celor fericiţi, şi pământul celor blânzi ca un blând locuieşti, îmbogăţindu-te de la Dumnezeu cu darul minunilor, pe care le dăruieşti celor ce te cinstesc pe tine; pentru aceasta, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“.