Sfântul Grigorie Palama şi Achindin în anul 1341

Disputa isihastă a secolului al XIV-lea reprezintă nu numai un conflict momentan, limitat la perioada sa istorică. Ecourile diferenţei dintre discursul teologic doctrinar şi cel impregnat de viaţa dusă în ritmul îndumnezeirii sunt prezente în toate epocile.

Sinodul din iunie 1341, care marca victoria într-o primă fază a Sfântului Grigorie Palama în faţa insistentului Varlaam, avea să fie urmat de multe alte dispute, dezvoltate pe mai multe planuri. Unul dintre acestea este cel marcat de degradarea prieteniei dintre Sfântul Grigorie şi Achindin. Se pare, deşi nu e sigur, că Achindin nu s-a implicat prea mult în disputa isihastă în perioada sa incipientă. Unele surse ne spun că, în perioada sinodului din iunie 1341, Achindin se afla încă în chilia sa dintr-o mănăstire constantinopolitană. Teologul catolic Juan Nadal Canellas prezintă destul de părtinitor atmosfera primelor contacte dintre Achindin şi Sfântul Grigorie, imediat după acest sinod: "Palama exulta de bucurie datorită victoriei sale contra lui Varlaam. Se lăsa dus de val şi îşi imagina cu mult mai mult decât ceea ce fusese de fapt sinodul; în acest context, Achindin, deşi părtaş la bucuria lui, a încercat să îl mai tempereze. Se bucurau împreună, însă venise momentul ca Palama să îşi ţină promisiunea făcută în faţa lui Achindin: unele dintre expresiile sale teologice erau inacceptabile, eretice chiar, şi trebuia să dispară din scrierile palamite". Canellas prezintă teatral acest prim contact postconciliar al celor doi: "Reacţia lui Palama a fost cu totul alta decât cea pe care Achindin, conştient de contribuţia sa la aplanarea conflictului, o aştepta. Palama se întoarse numaidecât împotriva lui Achindin. Nimic din prietenia lor nu mai conta". Achindin însuşi, într-o scrisoare adresată patriarhului Caleca, declara: "Palama, dimpotrivă, entuziasmat peste măsură de victoria obţinută, nu era capabil să se reţină. El, care mai înainte îmi promisese că va şterge inovaţiile care m-au tulburat atât de rău, voia acum să le menţină pe deplin. Am sărit însă asupra lui şi nu ne-am lăsat convinşi de ceea ce el predica şi dogmatiza, diferit faţă de restul lumii".

De la prietenie la conflict: totul avea o miză importantă: Adevărul

Conflictul dintre cei doi se va acutiza şi patriarhul Caleca va fi nevoit să convoace un alt sinod în iulie 1341. Într-o scrisoare făcută publică la câţiva ani după sinoadele din 1341, Achindin îşi manifestă convingerea că "erezia palamită" era susţinută doar de un grup de fanatici, dispuşi să sacrifice orice principiu moral: "Doream atunci, Preafericite, să oprim inovaţiile pe care Palama le considera articole de credinţă, de inspiraţie dumnezeiască. Acesta a fost şi rolul sinodului pe care l-ai reunit. Însă palamiţii mă atacau din toate părţile cu tot felul de maşinaţiuni, într-atât încât, dacă planul lor avea să dea greş, ar fi fost gata să mă omoare, folosindu-se de cei mai josnici asasini. Însă, când m-ai chemat, deşi eram conştient de pericol, nu am ezitat, nici nu m-am eschivat, nici nu am cerut ca unul sau altul să fie prezenţi la sinod, nici nu am reunit o mulţime gata să mă susţină - precum palamiţii - şi nu am pus la punct nici cel mai mic plan, ci m-am prezentat de îndată, aşa cum m-a găsit ceasul acela, întemeiat doar pe adevăr, pe mărturisirea de credinţă comună tuturor şi pe evlavia ta cea lipsită de greşeală". Probabil că Achindin nu exagerează când vorbeşte de faptul că acest al doilea sinod a fost unul extrem de agitat. Însuşi Sfântul Grigorie o recunoaşte: "Un al doilea sinod a fost reunit din cauza lui, având ca temă aceleaşi probleme. Au fost luate aceleaşi decizii ca la primul sinod, iar Achindin a fost condamnat public după ce a fost respins chiar de patriarh şi de ceilalţi sinodali. Poporul însuşi, văzându-l, se repezi asupra lui, încât a fost nevoie ca unii dintre ai noştri să intervină pentru a-l scăpa, ceea ce nu a fost uşor". Cred însă că acea confuzie introdusă de Achindin în scrierile sale poate fi uşor clarificată: Sfântul Grigorie Palama avea deja, de la începutul disputei isihaste, o receptare pozitivă în rândul multor categorii sociale. Maşinaţiunile politice întreprinse de varlaamiţi şi achindinişti nu aveau forţa de a se impune în faţa tradiţiei care se legitima drept sursă a teologiei palamite. Dispreţul lui Achindin în faţa acestei receptări este prezent într-o altă scrisoare a sa: "Palama, cu Tomosul sinodal în mână, a răsculat toată cetatea. Mulţimea îl vedea umblând încoace şi-ncolo cu această Scrisoare, afirmând cu siguranţă că fusese redactată tocmai pentru a-i oferi încredinţarea că deţine adevărul. Şi ce era acest adevăr al lui Palama? O mulţime de dumnezeiri fără asemănare şi inegale, necreate şi totuşi produse de Cel ce e mai presus de toate; vorbeşte de trepte superioare şi inferioare în fiinţa unicei Dumnezeirii celei în Trei ipostasuri. Văzând aceasta, toată lumea nu accepta astfel de afirmaţii - erau şi unii care îşi dădeau seama de inovaţie şi de absurditatea acestor opinii dogmatice, şi le socoteau inacceptabile. Însă mulţi se lăsau duşi de val şi le acceptau astfel fără să analizeze prea mult".

Tradiţia se dezvoltă prin sfinţenie

Dincolo de faptul evident că Achindin nu a putut asimila mersul dinamic al Tradiţiei, nereceptarea sa de către Biserică demonstrează lipsa de argumente ale celor care susţin că disputa isihastă a fost doar un război al ideilor. Sfântul Grigorie Palama era conştient că acurateţea dogmatică este singura cale către viaţa îndumnezeită: "Dar nu numai pretutindeni, ci şi peste toate este Duhul; nu numai în tot veacul şi în tot timpul, dar şi înainte de veacuri şi timpuri; şi, potrivit făgăduinţei, Duhul Sfânt nu va fi numai cu noi până la sfârşitul veacului, ci cu mult mai mult, în veacul ce va să vie va rămâne împreună cu sfinţii ale căror trupuri dăruite cu nemurire le va umple cu slava veşnică, lucru pe care Domnul l-a spus lămurit ucenicilor: "Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da ca să rămână cu voi în veci" (Ioan 14, 16). "Căci, zice şi Apostolul, se seamănă - adică se îngroapă şi se ascunde pe pământ - trupul însufleţit", adică natural, zidit din trup şi din suflet, având putinţa să stea pe loc şi să se mişte; "înviază trup duhovnicesc, adică învie cu o natură superioară ca şi cum ar fi alcătuit şi călăuzit prin Duhul şi îmbrăcat prin puterea Duhului cu nemurire, slavă şi nestricăciune. Căci zice: "Făcutu-s-a Adam, cel dintâi, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu Duh dătător de viaţă. Omul cel dintâi, luat din pământ, e pământesc; omul cel de-al doilea, luat din cer, e ceresc. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cele pământeşti, şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cele cereşti" (I Cor. 15, 45-46). Cine sunt oare aceştia? Sunt cei tari şi neclătinaţi în credinţă, prisosind în tot chipul în lucrul Domnului şi care poartă icoana celui ceresc prin ascultarea cea către El. Căci: "Cine nu crede în Fiul - zice prin acelaşi Evanghelist Ioan, precursorul Domnului, nu va vedea viaţă, ci mânia Domnului va rămâne asupra lui" (Ioan 3, 36). Dar mânia Domnului cine o va răbda? E înfricoşător, fraţilor, să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. Dacă ne temem de mâinile vrăjmaşilor, cu toate că Domnul a zis: "Nu vă temeţi de cei ce pot ucide trupul", cine, înţelept fiind, nu se va teme de mâinile lui Dumnezeu ridicate în mânie asupra celor ce nu ascultă? Căci mânia lui Dumnezeu se va descoperi asupra a tot sufletul acelora care umblă cu indiferenţă în desfrânări şi nedreptăţi şi care împiedică adevărul prin nedreptate".