Sfântul Grigorie Palama şi patriarhul Ioan Caleca

Deşi patriarhul Ioan Caleca nu s-a aflat aproape deloc în relaţii strălucite cu reprezentanţii mişcării isihaste, totuşi, din cauza circumstanţelor politice, a fost obligat să păstreze un echilibru diplomatic cu aceştia, care să-i asigure întărirea propriei poziţii politice. Jocurile politice au făcut însă ca, în 1344, atitudinea patriarhului faţă de duşmanii săi politici să devină foarte clară.

Cum Sfântul Grigorie Palama era unul dintre susţinătorii lui Ioan Cantacuzino, inamicul principal al partidei guvernamentale de la Constantinopol, şi implicit şi al lui Caleca, repercusiunile nu au întârziat să apară. Deja de ceva vreme, Sfântul Grigorie se afla în închisoare, acuzat pe motive politice. În luna noiembrie a aceluiaşi an, patriarhul Caleca va pronunţa sinodal condamnarea Sfântului Grigorie Palama, de data aceasta pe motive religioase.

Argumentele părintelui Jean Meyendorff

Părintele Jean Meyendorff ne oferă câteva informaţii legate de excomunicarea Sfântului Grigorie: "De-abia la sfârşitul anului 1344 situaţia a suferit brusc schimbări. După tratativele lipsite de rezultat cu Cantacuzino, care au avut loc în septembrie, guvernul de la Constantinopol a început o revigorare masivă a politicii sale contra adversarilor. În noiembrie, guvernul va acorda favoruri importante anticantacuziniştilor cunoscuţi. În ziua de 4 a aceleiaşi luni, Caleca anunţă public excomunicarea lui Palama. Erau invocate motive religioase: Palama şi partizanii săi interpretau eronat Tomosul de la 1341 şi nu pomeneau numele patriarhului la slujbe. Palama era deja închis din motive politice şi, pentru a fi acuzat, nu era nevoie să se mai amintească atitudinea sa pro-Cantacuzino. Acuzaţia cea mai gravă era însă aceea că "nu arăta respect faţă de maiestatea imperială şi era partizan al apostatului şi al tiranului Cantacuzino". Nu mai există nici un dubiu că măsurile luate contra lui Palama în 1344 au avut atât un caracter politic, cât şi unul religios. Pentru a da un plus de autoritate acestor măsuri, Caleca le-a întărit cu semnăturile a doi patriarhi răsăriteni, dependenţi de el: patriarhul de Ierusalim şi cel de Antiohia. Ignatie de Antiohia a participat el însuşi la sinod, împreună cu alţi episcopi din patriarhatul său, şi a publicat o declaraţie contra lui Palama. Mai mult decât colegul său de la Ierusalim, Ignatie îi era dator lui Caleca: armenian convertit la ortodoxie, venise la Constantinopol în vara lui 1344 pentru a obţine confirmarea demnităţii sale patriarhale din partea lui Caleca şi a guvernului. Semnăturile acestor doi patriarhi răsăriteni, deveniţi "clienţi" ai patriarhului, nu aveau deci o prea mare greutate. Era mai importantă pentru Caleca decizia imperială, care confirma măsurile sinodale. Dacă e să dăm crezare surselor palamite, patriarhul era atunci în vârful puterii sale religioase şi politice. Locuind mai degrabă în palatul imperial decât la patriarhie, Caleca regiza practic după bunul plac afacerile imperiului. Obţinu astfel susţinerea oficială a guvernului Anei pentru politica sa religioasă, iar condamnarea lui Palama a fost una dintre probele evidente ale puterii politice pe care patriarhul o avea".

Declinul patriarhului Ioan Caleca

Excomunicarea Sfântului Grigorie Palama avea să aibă pe termen lung consecinţe grave pentru patriarhul Caleca. În primul rând, atmosfera religioasă nu era una antiisihastă. Isihasmul se dezvolta firesc în mediile monahale şi laice din Constantinopol şi, deşi disputele referitoare la această mişcare de reînnoire a vieţii duhovniceşti erau destul de prezente, isihasmul nu a fost văzut ca o inovaţie. Practica liniştirii şi a rugăciunii neîncetate, reiniţiată cu o forţă extraordinară în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, nu era altceva decât tradiţia autentică a Bisericii, şi nu un element străin de corpul Bisericii, aşa cum era prezentată de varlaamiţi şi achindinişti. Nu mai vorbim de faptul că Sfântul Grigorie Palama avea susţinerea monahilor athoniţi. Pentru a vedea în ce măsură patriarhul Caleca a adoptat o atitudine versatilă, voi reda un alt fragment în care părintele Jean Meyendorff prezintă în linii mari nesinceritatea patriarhului faţă de monahii athoniţi, în cazul excomunicării Sfântului Grigorie Palama: "Felul de a acţiona al lui Caleca nu era lipsit nici de prudenţă, dar se remarca prin absenţa totală a onestităţii: în special, în cazul lui Grigorie Palama, a evitat să trimită la Athos textul excomunicării lui Palama şi se mulţumea să păstreze doar la dosar scrisoarea de condamnare a lui Grigorie, pe care o obţinuse de la Ignatie al Antiohiei (şi pe care Palama avea să o cunoască mai târziu, clandestin). În ceea ce-i priveşte pe călugării de la Athos, care scriseseră împărătesei şi patriarhului pentru a lua apărarea lui Palama, nu au obţinut nici de la împărăteasă, nici de la patriarh nici un răspuns. Grigorie însuşi a trimis în acest răstimp o serie de scrisori la Athos, deplângând şi explicând inutilitatea intervenţiei aghioriţilor". Cert este faptul că patriarhul Caleca nu era foarte interesat de problematica religioasă a timpului său. Diplomat abil, destul de bun administrator al bunurilor Bisericii, Caleca nu suferea discuţiile teologice. Argumentele invocate în sprijinul condamnării Sfântului Grigorie nu sunt decât rezultate ale unui calcul politic inteligent, care însă a ignorat realitatea popularităţii Sfântului Grigorie Palama, atât la Muntele Athos, cât şi în Bizanţ. Nu trebuie uitat nici faptul că atitudinea guvernului condus de Ana de Savoia nu a fost niciodată una net antipalamită sau antiisihastă, şi că întâlnim destui simpatizanţi ai Sfântului Grigorie în acest guvern. Aşadar, nu politica imperială a fost cea care a dictat condamnarea, mai întâi politică şi mai apoi religioasă, a Sfântului Grigorie, ci repercusiunile au venit pe linie ierarhică. Patriarhul se ferea de tot ceea ce putea pune la îndoială capacităţile sale de teologhisire, de aceea, câţiva ani mai târziu, îl vom vedea pe acelaşi Ioan Caleca schimbându-şi politica religioasă într-o direcţie favorabilă Sfântului Grigorie (deşi totul avea să fie inutil, pentru că aceeaşi politică în slujba căreia s-a pus toată viaţa l-a extirpat de la conducerea Bisericii fără nici un regret).