Sfătuirea, tăcerea și rugăciunea

Viața, cu împrejurările ei neprevăzute, te pune nu de pu­ți­ne ori în situația de a răspunde unor provocări, de a lua decizii, ba chiar și în postura de a‑ți oferi experiența și sfaturile bune celorlalți. Da, în anumi­te momente, oamenii își cer sfaturi unii altora; aceasta este o realitate specifică existenței o­menești și constituie cu adevărat un fenomen panuman. Eu simt nevoia ca cineva care se află în afara mediului meu, care nu se află sub presiunea problemei mele, să‑mi spună cum vede el lucrurile cu ochii lui; adică fratele meu, nesupus înrâuririi situației în care eu mă aflu și care mă împiedică, cel puțin parțial, să iau cea mai bună decizie într‑o problemă anume, să‑mi ofere perspectiva lui. Este adevărat că uneori această caracteristică a firii omenești este mai debordantă și ne împinge, oarecum de la sine, să ne oferim sfaturile noastre bune celorlalți. Și aici inten­ționez să vorbesc numai de sfaturile bune, iar nu de calculele viclene. Și, cu toate acestea, une­ori sfaturile nu sunt primite sau nu sunt eficiente, sau trezesc atitudini dintre cele mai ciudate în oamenii cărora le oferim, de parcă le‑am fi dorit dimpotrivă răul! Probabil că și tu te‑ai mirat și te‑ai întrebat de ce se întâmplă asta? Sincer, nu știu exact nici eu. Dar cred că uneori sfatul dă greș pentru că uităm în diverse împrejurări faptul că fiecare persoană este o realitate vie unică și din acest motiv ea reacționează potrivit cu felul ei unic de a fi, nu după clișeele pe care noi le avem deja în mintea noastră. Sau întrucât sfaturile pe care le oferim, deși bune - subliniez, bune - nu fac parte din experiența noastră, ci dintr‑un repertoriu teoretic de sfaturi, care, iată, nu trezesc în acel om ceea ce ne închipuim noi, ci uneori exact contrariul. Se poate, din păcate, ajunge la situația de a strica o relație cu o persoană tocmai de la un sfat bun pe care i l‑ai dat, dar care, în loc să o ajute, a rănit‑o sau a bulversat‑o și mai mult decât era înainte. Se mai poate ajunge la această reacție și atunci când noi ne asumăm cu de la sine putere statutul de învățători universali și socotim că este de căderea noastră să‑i dăscălim pe alții ce și cum să facă, într‑un asemenea mod în care sfătuirea se transformă de fapt într‑o revărsare excesivă de vorbe goale sau chiar într‑un amestec indiscret în viața aproapelui. Ei bine, atunci chiar este de înțeles o reacție de respingere a „sfătuirii”.

Desigur că într‑un plan mai înalt al existenței ar mai fi o explicație cu privire la eficiența sau nu a sfaturilor noastre. Așa cum ne învață sfinții din toate timpurile, pentru ca sfatul bun să lucreze, trebuie ca acesta să fie după Dumnezeu, adică trebuie să exprime voia Lui față de acea persoană căreia noi îi oferim sfatul, întrucât doar voia lui Dumnezeu este adevăratul bine. Și pentru a lărgi un pic perspectiva temei noastre, care, deși pare simplă, nu este deloc, aș vrea să mai adaug o întâmplare legată de Sfântul Paisie Aghioritul. Aceasta este relatată în cartea Mărturii ale închinătorilor, vol. 2. Autorul mărturiei este un oarecare arhimandrit din Atena, care nu istorisește, după cum ne‑am fi așteptat, o minune a sfântului, ci o atitudine a lui, care l‑a impresionat foarte mult. După cum se știe deja, în fiecare zi, destul de multă lume venea la coliba sfântului din Athos, în principal pentru sfaturi. Într‑o astfel de zi a sosit și arhimandritul nostru împreună cu mul­țimea închinătorilor, dar, când au ajuns la colibă, Starețul lipsea; nu pentru scurt timp, ci pentru mai multe zile, întrucât se retrăsese în liniștea pădurii. Pe poarta chiliei se afla însă un semn pentru eventualii pelerini: un borcan cu capac și o plăcuță pe care era o însemnare: „Scrieți ce doriți, aruncați biletul în borcan și vă voi ajuta mai mult cu rugăciunea decât cu multa vorbire. Așa voi avea timp să ajut mai mulți îndurerați. Aici am venit pentru rugăciune, iar nu ca să fac pe învățătorul”. Potrivit spuselor arhimandritului, această însemnare l‑a uimit mai mult decât dacă ar fi văzut petrecându‑se vreo minune nemaivăzută. L‑a mișcat în adâncul sufletului și l‑a făcut să se gândească: „E cu putință așa ceva! Cine este acest om care nu vrea să facă pe învățătorul, care fuge de laude și de mulțumiri?” Așadar, doar acea plăcuță a fost de ajuns să‑l învețe multe lucruri, chiar și fără să‑l fi văzut pe Stareț. A învățat din tăcerea lui și cu siguranță din rugăciunea acestui mare sfânt contemporan, pe care Dumnezeu l‑a luminat, cu siguranță, în ce fel pot fi oamenii ajutați cel mai bine. Așadar, cel puțin uneori, tăcerea și rugăciunea sunt mai eficiente decât cea mai expresivă și mai bine intențio­nată sfătuire.