Sincretism şi indiferenţă religioasă

O religie universală, fără dogme, fără asceză, fără ierarhie şi fără frumuseţe liturgică, pare a fi opţiunea unora dintre cei care promovează umanismul şi desprinderea de "imobilismul" indus de "religiile tradiţionale". Care pot fi bazele unui eventual dialog cu aceste provocări?

Într-un comentariu la un articol apărut în revista Le Monde des Religions, un cititor îşi exprimă dorinţa de a avea acces liber la o credinţă secularizată, dincolo de orice transcendenţă şi trăsătură dogmatică, un fel de "esperanto" religios. Se întreabă respectivul comentator: "Omul secolului al XXI-lea, cu fragilitatea şi geniul său, în izolarea şi nevoia sa de comuniune, nu ar putea să pună bazele unei "credinţe" planetare, universale, inedite? Să creeze un fel de religie plină de poezie, de solidaritate, de ritualitate antropomorfică (care să fie un adevărat spirit frăţesc şi să nu aibă nici o legătură cu ritualitatea sacramentală cunoscută astăzi? Să aibă acces la o religie care să potenţeze împlinirea personală - prin dobândirea artei trăirii şi formării de sine -, fără implicaţii ascetice mutilante". Tendinţa sincretistă este prezentă şi într-un alt comentariu, al unui alt cititor: "Respect laicitatea şi toate credinţele referitoare la veşnicia sau non-veşnicia vieţii spirituale. Caut, înainte de a şti de vreun resentiment, să promovez, să doresc şi să realizez, după putere, pe pământ şi pentru toţi oamenii, un maxim de dezvoltare morală, intelectuală şi spirituală. Acestea ar trebui să fie condiţiile primare ale fericirii, posibile pentru fiecare individ, în cadrul unei umanităţi organizate pe principii de fraternitate". Nu mai are rost, în opinia acestor doi comentatori, să discutăm despre principiile perimate ale credinţei creştine, despre dumnezeirea lui Hristos sau despre diferenţele între diferitele orientări creştine. Ceea ce contează este declanşarea atmosferei care să permită sincretismului să dezvolte o religie universală, fără dogme, fără principii ascetice şi fără aspecte liturgice. În opinia multora, această religie trebuie să se orienteze către om, să potenţeze capacităţile şi calităţile acestuia, lăsând la o parte orice dispută pe terenul dogmatic. Omul nu mai are nevoie de frumuseţe liturgică, de investiţii în lăcaşuri de cult sau în artă bisericească, ci totul trebuie direcţionat către împlinirea idealului de umanitate, către acţiunile sociale dezbrăcate de aspectul religios. Întâlnim de asemenea o revenire în forţă la concepte mai vechi, referitoare la practici "new-age": cultul naturii, al frumosului în sine, al relaţiei profunde şi "ontologice" cu mediul înconjurător caracterizate prin redescoperirea "sensului uitat" al dezintegrării în "totul" care distruge şi credinţa monoteistă, şi concepţia creştină despre persoană.

Creştinism şi prozelitism

Tendinţa de iritare faţă de credinţa creştină este prezentă şi la mulţi bloggeri autohtoni. Unul din ei afirmă, în mod evident contra modului de teologhisire ortodox: "Aruncăm doar cuvinte goale cu forme fără fond spre eterul în care nu există nimic altceva decât percepţia noastră greşită asupra noastră, fiind înflăcăraţi de suprema misiune pe care o avem ce are origine şi cerinţă divină - anume să le propovăduim altora conţinutul vital din Cartea Sfântă, conţinut care vorbeşte despre posibilitatea mântuirii prin Hristos; aşteptându-ne ca acest mesaj pe care îl comunicăm oamenilor să producă schimbarea scontată, care, în principiu, nu este decât o dorinţă ce se intersectează cu prozelistismul, o dorinţă de mutare a respectivelor persoane cărora le vorbim, de la confesiunea lor religioasă (existentă sau nu) la confesiunea noastră religioasă, confesiune pe care o promovăm ca fiind inefabilă şi de la care nu ne putem deroga dacă dorim mântuirea cristică".

Mărturie patristică

Bineînţeles, astfel de reacţii şi atitudini nu pot fi catalogate şi înfierate fără a încerca un minim dialog cu exponenţii lor. Mulţi din contemporanii noştri se află într-o criză marcată de anticlericalism şi antidogmatism. Poate câteva cuvinte ale Sfântului Grigorie Palama ar putea creiona cadrul unui asemenea dialog: "Vedeţi, aşadar, că nici noi nu putem să înfăţişăm cu curaj credinţa noastră în Hristos, fără puterea şi conlucrarea pe care o primim de la El şi nici Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va înfăţişa, nu ne va recomanda şi nu ne va apropia de Tatăl, cel ce este mai presus de toate, de nu va găsi în noi înşine motivele ca să facă aceasta. Căci voind să arate acest lucru, El nu a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, ci "Tot cel ce va mărturisi în numele Meu". Pentru că numai în numele Lui şi cu ajutorul Aceluia poate cineva să-şi înfăţişeze cu curaj credinţa lui. Şi iarăşi, nu a zis: "Îl voi mărturisi şi Eu", ci: "Voi mărturisi şi Eu în numele lui" adică pentru buna statornicie şi răbdare pe care mărturisitorul le-a arătat pentru credinţă. Şi acum să vedem ce spune, mai departe despre cei şovăielnici şi despre aceia care-şi trădează credinţa: "Iar tot cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu din ceruri" ( Mt. 10, 33 ). Aici nu a zis: Cel ce se va lepăda în numele Meu. Pentru ce? Pentru că acela care se leapădă de Dumnezeu a ajuns să fie lipsit de ajutorul lui Dumnezeu. Dar cum s-a întâmplat aceasta? S-a întâmplat, pentru că cel ce se leapădă de Dumnezeu a părăsit mai întâi pe Dumnezeu, iubind cele trecătoare şi pământeşti mai mult decât bunătăţile cele cereşti şi veşnice făgăduite de Dumnezeu. Şi tot astfel, şi Hristos se va lepăda nu în numele lui, ci de el, pentru că nu găseşte nimic în el de care să se folosească în favoarea lui. Deoarece, după cum spune teologul cel iubit de Hristos, cel ce are dragoste faţă de Dumnezeu, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el (I Ioan 4, 6), unul ca acesta, întrucât Dumnezeu rămâne în el şi întrucât el iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, îşi face mărturisirea lui în numele lui Dumnezeu, după cum şi Dumnezeu, care rămâne în el, va face mărturisirea în favoarea acestuia, în numele lui. Deci cuvintele: "Tot cele ce va mărturisi în numele Meu înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu în numele lui înaintea Tatălui Meu în ceruri", arată legătura strânsă şi de nedesfăcut dintre Dumnezeu şi aceia care-L mărturisesc, legătură de care cel ce se leapădă rămâne cu totul departe. În felul acesta, răsplătirile dumnezeieşti au în ele dovada dreptăţii dumnezeieşti, ele urmând potrivit caracterului asemănării lor. Aceasta este şi astfel se înfăţişează asemănarea răsplătirilor pe care le primim de la Dumnezeu cu ceea ce noi înşine oferim din partea noastră lui Dumnezeu".