Studenţia prin ochii Sfântului Grigorie Teologul

De ce‑am grăi acum tocmai despre studenţie? Pentru că cei care s‑au bucurat de perioada studenţiei şi‑o amintesc totdeauna cu emoţie, cu bucurie. Studenţia este o perioadă de‑a dreptul spectaculoasă, un adevărat dar de la Dumnezeu, aş zice, pentru care ar trebui să fim recunoscători, noi, cei care am trăit‑o. Aşadar, nu toţi au parte de această bucurie a vieţii de student. Dar cel care a trecut prin studenţie şi a profitat de această perioadă unică şi irepetabilă pentru a studia cu pasiune, pentru a cunoaşte lucruri şi oameni, pentru a alerga realmente să asculte cuvântul cât mai multor personalităţi, pentru a visa frumos, nu cred că o va uita vreodată.

Studenţia este prin excelenţă o vreme a cunoaşterii şi a cunoştinţelor, ce se împleteşte minunat cu entuziasmul şi cu dragostea tinereţii. Studentul se formează foarte mult în această perioadă, chiar dacă nu realizează pe moment acest lucru. Trăirile lui de acum nu vor mai fi niciodată la aceeaşi intensitate, nu vor mai fi în aceeaşi măsură determinante şi nu va mai avea niciodată acelaşi dor de a căuta, de a afla. Acestea sunt momente unice.

Studentul, de asemenea, este un fel aparte de tânăr care poate face faţă multor greutăţi, poate trece chiar peste nevoile materiale numai din dragoste de carte. Un singur lucru, însă, îl împovărează şi îl poate întrista cu adevărat: lipsa mentorilor. A­ceasta este o mare problemă, de a cărei soluţionare depinde şlefuirea lui umană şi profesională. Însă chestiunea în cauză nu este una nouă, ci cu rare excepţii ea a apărut în toate epocile. Totuşi, au existat unii tineri căutători care şi‑au propus şi chiar au reuşit să iasă singuri şi din acest impas, ca de pildă Sfântul Grigorie Teologul. Acesta, în Panegiricul rostit în cinstea Sfântului Vasile cel Mare, prietenul şi colegul său de studii, punctează câteva lucruri despre felul în care au abordat cei doi viitori ierarhi studenţia, lucruri ce ar putea folosi oricărui student modern.

Mai întâi, în cazul lor a fost cultivarea prieteniei. O prietenie deosebită, care i‑a ajutat să nu fie singuri printre străini, să se sprijine şi să se motiveze unul pe altul. O prietenie sinceră, întemeiată pe simpatie reciprocă, despre care Sfântul Grigorie consemnează: „Se părea că aveam amândoi un singur suflet, care punea în mişcare două trupuri”. Prietenia este o relaţie importantă, cu ajutorul căreia orice greutate devine mai uşor de purtat şi poţi vieţui oriunde în lume fără să simţi în nici un fel presiunea străinătăţii sau a uriaşelor colectivităţi anonime din marile oraşe.

La aceasta s‑a adăugat un obiectiv bine determinat din start. Aceşti doi studenţi ştiau dintru început pentru ce veniseră să studieze la Atena. Este important de precizat pentru cei de azi că nu scopul, sensul studiilor şi al vieţii lor veniseră să‑l afle cei doi studenţi în capitala filosofiei; cu acest gând hotărât veniseră ei de acasă: „Un singur lucru urmăream amândoi, virtutea şi realizarea nădejdilor viitoare, să trăim adică viaţa viitoare înainte de a o fi părăsit pe cea de aici”. Iar aici, în cazul lor, vedem nu doar posedarea unui sens, ci chiar a unui suprasens al vieţii dacă ar fi să vorbim în termenii lui Victor Frankl.

Odată începute studiile, tânărul are nevoie neapărat de râvnă, de această deosebită forţă propulsoare, fără de care nu‑şi poate atinge obiectivele. Aceasta ne lasă să înţelegem Sfântul Grigorie din consemnarea: „Numai două căi cunoşteam amândoi, cea dintâi de mare preţ, cea de‑a doua de‑o valoare mai mică: biserica şi biblioteca”.

Aş mai aminti aici necesitatea asumării unei identităţi culturale şi religioase a tânărului. Aşa cum s‑a întâmplat cu cei doi studenţi, care, în mijlocul unei Atene eclectice şi idolatre, au putut spune: „Pentru noi lucrul şi numele cele mai de seamă erau să fim şi să fim numiţi «creştini»”.

Evocând aceste mari pilde de viaţă, deşi ne emoţionăm, ne întristăm văzând starea generală a studenţimii moderne, în care învăţarea se face fără pasiune, fără sete de cunoaştere. Totuşi, din cele amintite nădăjduim că şi studenţii de azi vor sesiza faptul că nu poate exista studenţie şi, prin urmare, studiu fără principii de viaţă temeinice, fără entuziasm şi fără obiective foarte clare. Altfel, studenţia nu va dobândi nici frumuseţe, nici motivaţia necesară înaintării, ci se va desfăşura haotic, la voia întâmplării; va fi un mijloc pentru pierderea timpului; a acestui timp despre care studentul nu ştie că nu se va mai întoarce vreodată.