Urmările invidiei

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), cap. IV-VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 48-49

„Că așa este scris: Și după câteva zile a adus Cain din roadele pământului jertfă lui Dumnezeu; și a adus și Avel din cele întâi născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a căutat Dumnezeu spre Avel și spre darurile sale, iar spre Cain și jertfele lui n-a privit. Și s-a întristat Cain foarte și s-a mâniat fața lui. Și a zis Dumnezeu lui Cain: De ce te-ai întristat și de ce s-a mâhnit fața ta? Dacă ai fi adus drept și ai fi împărțit drept, n-ai fi păcătuit. (...) Și a zis Cain către Avel, fratele lui: Să mergem la câmp. Și a fost când ei erau la câmp, s-a sculat Cain asupra lui Avel, fratele lui, și l-a omorât (Facerea 4, 3-8). Vedeți, fraților? Invidia și pizma au săvârșit ucidere de frate. Din pricina invidiei, părintele nostru Iacov a fugit din fața lui Isav, fratele lui (Facerea 27, 41). Invidia a făcut ca Iosif să fie prigonit până la moarte și dus în robie (Facerea 37, 1-36). Invidia l-a silit pe Moise să fugă din fața lui Faraon, împăratul Egiptului, când a auzit de la cel de același neam cu el: Cine te-a pus pe tine judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori și pe mine, cum ai ucis ieri pe egiptean? (Ie­și­rea 2, 14). (...) Dar să punem capăt exemplelor vechi și să venim la atleții credinței, care sunt aproape de noi. Să luăm pilda de vitejie din generația noastră. Din invidie și pizmă au fost prigoniți cei mai mari și mai drepți stâlpi ai Bisericii (Galateni 2, 9), luptând până la moarte. Să punem înaintea ochilor noștri pe bunii Apostoli: pe Petru, care, din pricina invidiei nedrepte, n-a suferit una, nici două, ci mai multe munci; și îndurând așa mucenicia, a plecat la locul de slavă cuvenit lui. (...) Acestor bărbați, care au viețuit cu cuvioșie, li s-a adăugat o mare mulțime de oameni aleși, care, suferind, din pricina invidiei, multe munci și chinuri, au fost printre noi minunată pildă.” 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LIV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, p. 205

„Invidia e rădăcina crimei. Așa s-a întâmplat la început cu Cain și Abel. Cain nu putea aduce fratelui său vreo vină, mare sau mică! Dar când a văzut că Stăpânul universului primește cu plăcere darurile aduse de fratele său ca jertfă, iar pe ale sale nu le primește din pricina trândăviei sale, îndată i s-a deșteptat invidia în suflet, iar în minte i-a încolțit rădăcina uciderii, invidia a dat rodul acela aducător de moarte; și uciderea a fost înfăptuită.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XL, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 487

„- Cum vom scăpa, dar, de acest păcat? 

Dacă ne vom gândi că, după cum desfrânatului nu-i este îngăduit să intre în biserică, tot așa nici invidiosului; ba cu mult mai mult acestuia decât aceluia. Acum însă noi nici nu socotim invidia păcat. De aceea nici nu ne sinchisim. Dacă însă am ajunge să ne dăm seama bine că invidia e un mare păcat, ne-am dezbrăca ușor de el. Plângi deci și suspină! Bocește și roagă pe Dumnezeu! Fii încredințat că ești stăpânit de un greu păcat și pocăiește-te! Dacă gândești așa, scapi repede de boală.

Dar cine nu știe că invidia este un păcat?

Toată lumea o știe! Dar nu toți au despre invidie aceeași părere proastă ca despre desfrânare și adulter. Pe cine l-a mustrat con­știinţa când a invidiat? Cine L-a rugat pe Dumnezeu pentru acest păcat, ca Dumnezeu să-i fie milostiv? Nimeni, niciodată! Dar dacă postește și dă săracului câțiva bănuți și e invidios, oricât de invidios ar fi, nu socotește că a făcut un mare păcat, deși este stăpânit de cea mai grozavă patimă.”

(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)