Viaţa curată şi dârzenia mărturisirii înţelepte

Sfântul Ioanichie a fost persecutat pentru că cinstea icoanele şi a luptat ca monah pentru restabilirea cultului acestora. Soldat de carieră, la începutul vieţii, Cuviosul a ştiut să înfrunte cu bărbăţie toate greutăţile, chiar dacă a fost nevoit să se refugieze în mai multe rânduri de cei care urmăreau să-l închidă şi să-l condamne pentru credinţa sa. El rămâne pentru noi o pildă vie de statornicie în dreapta credinţă, cu suportarea consecinţelor negative din partea mai-marilor lumii.

Sfântul Cuvios Ioanichie cel Mare a avut o viaţă zbuciumată, ca de altfel mai toţi cei care au trăit în perioada în care politica statului bizantin prigonea creştinii care cinsteau icoanele. Militar de carieră, în tinereţe făcând seriviciul de gardă imperială, Ioanichie a învăţat cum să se apere şi să-şi ţină păzită credinţa de erezia iconoclastă, care a măcinat imperiul în secolul al 8-lea şi la începutul celui de-al 9-lea. Cu toate că Sinodul de la Niceea a condamnat iconoclasmul, acesta nu a fost primit de mulţi dintre cei care nu înţelegeau identitatea între imaginea persoanelor sfinte reprezentate şi înseşi persoanele. În acest fel, atât împăraţii următori, cât şi mulţime de funcţionari şi guvernatori au reînceput să scoată la iveală prigoana împotriva icoanelor şi a celor ce le cinsteau. Cu toate că în prima parte a vieţii, după anul 750, când Ioanichie era tânăr, viitorul Cuvios din Olimpul Bitiniei a fost cuprins, în virtutea inerţiei mai mult, de erezia iconoclastă. După întâlnirea sa, pe când era deja militar, cu un monah vrednic, el s-a întors la dreapta credinţă de cinstire a icoanelor. După o luptă împotriva bulgarilor, atunci când Ioanichie l-a salvat de la moarte pe cel pe care trebuia să-l păzească, militarul de carieră a decis să se retragă la mănăstire. A vieţuit în mai multe aşezăminte din Bitinia şi cu timpul a ajuns să fie cunoscut ca un vrednic monah şi ascet, către el venind mulţi oameni pentru sfat şi rugăciune.

Sfântul Ioanichie a primit de la Dumnezeu şi darul vederii cu duhul, care l-a ajutat să prevadă mai multe evenimente importante din viaţa Imperiului Bizantin. El a fost deosebit de mâhnit pentru faptul că împăraţii care se succedau continuau să menţină prigoana împotriva icoanelor. Cuviosul a săvârşit multe minuni care l-au făcut cunoscut şi la Constantinopol, capitala imperiului. Astfel, el a vindecat mulţi oameni bolnavi, domesticea animalele sălbatice şi nici chiar viperele sau şerpii veninoşi nu-i făceau nici un rău. În mai multe rânduri, împăraţii bizantini, fie iconoclaşti, fie ortodocşi, au trimis la Ioanichie delegaţii care să-i ceară sfatul. Cuviosul a respins de fiecare dată propunerile de a accepta iconoclasmul şi s-a rugat pentru revenirea tuturor la credinţa adevărată. El a prevestit moartea mai multor împăraţi, funcţionari şi arhierei.

Atunci când împărăteasa Irina a trimis soli la Cuviosul Ioanichie să-l întrebe dacă e bine să fie numit Metodie Patriarh la Constantinopol, acesta s-a rugat vreme de şase zile şi a ieşit cu un toiag pe care l-a transmis pentru Metodie, care avea să fie patriarhul în timpul căruia a fost restabilit cultul sfintelor icoane, la anul 842. Sfântul s-a retras spre sfârşitul vieţii la Mănăstirea Antidion, la scurtă vreme după întâlnirea sa cu Patriarhul Metodie, căruia i-a prezis, de asemenea, moartea la scurtă vreme după întrevederea lor. Fraţii de la mănăstire au văzut un stâlp de foc urcând spre cer în ziua morţii Cuviosului, iar la mormântul acestuia s-au petrecut ulterior multe minuni şi vindecări.

Sfântul Ioanichie a rămas pentru noi un model de statornicie în dreapta credinţă, chiar şi în timp de prigoană sau şantaj din partea autorităţilor. Felul în care a reuşit să înţeleagă, smerit, că erezia pe care o urma în tinereţe îi ducea sufletul la pierire îl arată un om cu credinţă adevărată şi ascultare de sfatul cel bun. Mulţi oameni au tăria mărturisirii chiar şi a unei credinţe greşite şi de aceea discernământul şi smerenia sunt atât de necesare atunci când avem intenţia să ne opunem vreunei decizii din partea autorităţilor.

Privirea duhovnicească, de ansamblu, cu foloasele acesteia, este cea care trebuie să primeze atunci când ne gândim să ne împotrivim vreunei credinţe pe care o considerăm greşită sau vreunei decizii care ni se pare inoportună. Sfântul Ioanichie a fost prins de credinţa greşită că icoanele nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, dar a dat dovadă de smerenie şi a ascultat de cuvântul înţelept al monahului cu care s-a întâlnit. După aceea, el şi-a schimbat opinia şi şi-a dedicat viaţa apărării sfintelor icoane. Cuviosul din Olimpul Bitiniei ne învaţă că mărturisirea adevărului trebuie făcută întru smerenie, dar mai ales îndelungă rugăciune. Mărturisirea adevărată este rod al rugăciunii smerite şi îndelungate, nu al impulsului care vine din potrivnicia faţă de orice autoritate şi opinie diferită de a noastră, care ni se pare atunci cea adevărată. Sfântul Ioanichie a fost indulgent cu foştii iconoclaşti nu doar pentru că şi el fusese la fel, ci pentru că a înţeles cu adevărat cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă”, prezente chiar şi în profeţiile Vechiului Testament, unde expresia era cu atât mai greu de înţeles într-un mediu al răzbunării şi sentimentului de dreptate cu orice preţ.

rămâne pentru noi o pildă vie de statornicie în dreapta credinţă, cu suportarea consecinţelor negative din partea mai-marilor lumii.