Sfântul Mucenic Caliopie (†304) a trăit pe vremea împăratului Maximian (286- 305) şi era din Perga Pamfiliei. Mama sa, Teoclia, l-a crescut în dreapta credinţă şi în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În timpul prigoanei împotriva creştinilor, el dorea să îndure chinuri pentru mărturisirea lui Hristos. „Văzând Caliopie urgia ce se abătuse asupra creştinilor, s-a înfăţişat de bună voie înaintea dregătorului Maxim, în cetatea Pompeiopole din Cilicia, şi a mărturisit că se închină lui Hristos, cu toate că ştia ce vifor de mânie avea să stârnească asupra sa. Drept aceea, pentru dragostea lui Dumnezeu cel viu, a îndurat bătăi, a fost tras pe roată şi ars pe pântece cu făclii aprinse şi apoi aruncat în temniţa, cu carnea trupului său sfărâmată şi atârnând în bucăţi” (Proloagele). Mama lui i-a fost tot timpul alături întărindu-l în suferinţele îndurate pentru credinţa creştină. Mai-marele cetăţii, văzând că Sfântul Caliopie nu poate fi înduplecat să renunţe la credinţa în Hristos, a ordonat să fie răstignit. „În Joia Mare din Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, îndurerata maică l-a rugat pe crudul tiran să îngăduie să fie răstignit, dar cu capul în jos, ca fiul ei să-şi arate astfel dragostea şi smerenia faţă de Jertfa Domnului Hristos” (Proloagele). Dregătorul i-a împlinit rugămintea, iar Sfântul Caliopie a fost răstignit a doua zi, în Vinerea Mare, dându-şi sufletul în mâinile Mântuitorului. Când a fost pogorât de pe cruce, mama Sfântului Caliopie a îmbrăţişat trupul fiului ei şi a rugat pe Dumnezeu să nu o despartă de el. După această rugă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată împreună cu fiul ei.
Sfânta şi Marea Joi (Denia celor 12 Evanghelii); Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei
În timpul domniei lui Sapor al 2-lea (309-378), în Persia vieţuiau numeroşi creştini, având episcopi, preoţi şi diaconi. Învăţătorii credinţei păgâne, care se închinau la soare, împreună cu evreii, s-au unit împotriva creştinilor, pe care îi defăimau înaintea împăratului. Mai întâi, l-au vorbit de rău pe Sfântul Simeon, episcopul de Seleucia şi Ctesifon, despre care au zis că este vrăjmaş al împăratului Persiei şi prieten al împăratului din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se întâmplă în Persia. Mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din acel ţinut. Drept aceea, Sapor a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători neînduplecaţi, care să strângă în grabă aceste dajdii. Apoi, împăratul a început să ucidă preoţi şi slujitori ai Bisericii, să jefuiască şi chiar să dărâme bisericile creştinilor. Pe Sfântul Simeon l-a adus în faţa sa şi l-a întrebat de ce nu se închină soarelui. Atunci, fericitul a mărturisit că el se închină numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul în temniţă, iar pe drum l-a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese creştin şi învăţător al împăratului. Acum însă, pentru slavă deşartă şi din frică să nu-şi piardă viaţa, se închina soarelui la fel ca perşii păgâni. Zărindu-l pe acesta, Sfântul Simeon s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la Gotazat. Dar acela s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său. Astfel, îl ruga pe împărat să-l elibereze din lanţuri pe sfântul episcop, dar Sapor nu numai că nu a vrut lucrul acesta, ci a poruncit să îi taie capul. Iar în Vinerea Mare a anului 341, au fost scoşi din temniţă 1.150 de creştini, împreună cu Sfântul Simeon, episcopul lor. După multe chinuri şi batjocuri, cu toţii au primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.
