Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului; Sfântul Mare Mucenic Nichita; Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (†1656) s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia, într-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de tată, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. Pe când avea 15 ani, tânărul Iacob a fost chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din Ohrida. După cinci ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre nevoinţe, îmbracă schima monahicească primind numele Iosif. S-a ostenit mult în post şi rugăciune şi pentru aceasta Dumnezeu i-a dat lui darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Văzându-l umbrit de Duhul Sfânt, părinţii mănăstirii l-au făcut preot şi l-au rânduit duhovnic al călugărilor. Mai târziu a fost numit egumen al Mănăstirii „Sfântul Ştefan” din Adrianopol, pe care a condus-o cu înţelepciune timp de şase ani. Răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor al lor pe Cuviosul Iosif. În cei trei ani (1650-1653) cât a fost Mitropolit al Banatului, s-a dovedit un bun păstor şi apărător al Ortodoxiei. Era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A fost ales păstor al Bisericii Banatului, chiar dacă avea 80 de ani. Era vestit în ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă. În anii de păstorire a făcut şi minuni, a alinat suferinţa unor credincioşi şi la rugăciunea sa cu lacrimi Dumnezeu a trimis ploaie să stingă focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Datorită vieţii sale, Dumnezeu i-a dăruit sfinţenia. Sfântul Cuvios Iosif cel Nou de la Partoş a trăit între anii 1568 şi 1656, în ultimii trei retrăgându-se la Mănăstirea Partoş din judeţul Timiş.