Adam cel dintâi, om pământesc, Adam cel de-al doilea este ceresc

Primul om care a existat pe pământ a fost Adam. El a fost creat de Dumnezeu în a şasea zi a creaţiei. „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7). Constituţia sa era dihotomică, adică, alcătuit din trup şi suflet. Crearea primului om este ca urmare a sfatului Persoanelor Preasfintei Treimi, zidit după chipul lui Dumnezeu pentru a fi stăpân peste tot pă­mântul: „Să facem om după chipul şi după ase­mănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1, 26).

Prima carte din Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu creează pe om după chipul Său, iar omul apare ca bărbat şi femeie: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27).

Vladimir Lossky explică acest verset arătând că „taina singularului şi pluralului în om reflectă taina singularului şi pluralului în Dumnezeu; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea Persoanelor, la fel şi în om, creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate fi cuprinsă într-o monadă. Ea reclamă nu solitudinea, ci comuniunea, diversitatea benefică a iubirii”. Tocmai crearea omului ca bărbat şi femeie arată complementaritatea şi comuniunea fiinţială a persoanei umane.

Dumnezeu după ce creează pe om îl binecuvântează zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28).

Sfântul Grigorie Teologul interpretând textul bibilic legat de crearea omului scrie: „Cuvântul lui Dumnezeu, luând o bucată din pământul de curând creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru şi i-a dat viaţă: căci duhul pe care i l-a insuflat este o revărsare din dumnezeirea cea nevăzută. Astfel, din ţărână şi din suflare, omul a fost creat chip al Celui nemuritor, căci atât într-unul (trup), cât şi în celălalt (suflet) stăpâneşte ­firea duhovnicească”.

Dumnezeu pentru omul pe care l-a creat sădeşte „o grădină în Eden”

Aşază în această grădină pe om şi face ca aici „să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2, 9).

Omul are ca sarcină să lucreze şi să păzească această grădină, iar porunca divină este să nu mănânce „din pomul cunoştinţei binelui şi răului”, pentru că în ziua în care va mânca va muri” (Facerea 2, 16-17).

Din necesitatea comuniunii Dumnezeu creează pentru Adam femeia: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Facerea 2, 21-22).

Starea lor primordială este de armonie cu Dumnezeu şi cu întreaga creaţie. Ei erau în comuniune cu Dumnezeu şi se bucurau de vederea Lui. Adam şi femeia lui duceau în rai o viaţă fericită, împlinind cuvântul lui Dumnezeu.

Ieromonahul athonit Makarios Simonopetritul scrie în cartea sa Triodul explicat că Adam „din pizma şarpelui şi slăbiciunea femeii a călcat porunca dumnezeiască atât prin mândrie, cât şi prin supunere la plăcere şi neînfrânare”.

Referatul biblic consemnează că „șarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai? Iar femeia a zis către şarpe: Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi! Atunci şarpele a zis către femeie: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (Facerea 3, 1-7).

Mândria, neascultarea, nepocăința

Acesta este episodul scripturistic în care Moise ne relatează căderea omului în păcatul neascultării, care duce la pierderea raiului de către Adam. El cade în păcat din mândrie pentru că a dorit „să fie Dumnezeu”, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar Sfântul Ioan Damaschin explică căderea lui Adam: „Diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea, el, care a căzut din cauza mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe nefericitul Adam cu nădejdea dumnezeirii şi, după ce îl urcă la aceeaşi înălţime, îl pogoară în aceeaşi prăpastie a căderii”. Pornind de la textele acestor părinţi în Teologia Dogmatică şi Simbolică din 1958 ni se spune că „păcatul lui Adam constă în faptul că a voit să devină dumnezeu fără Dumnezeu, din mândrie, prin propria lui libertate de voinţă”.

Adam pierde raiul şi pentru că nu se pocăieşte. Atunci când Dumnezeu îl întreabă de ce a călcat porunca, în loc să se căiască, dă vina pe femeia sa: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: Adame, unde eşti? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns. Şi i-a zis Dumnezeu: Cine ți-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci? Zis-a Adam: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 2, 9-12). Iar femeia merge pe aceeaşi cale deschisă de Adam a pasării responsabilităţii: „Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?» Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat»” (Facerea 2, 13).

Pe lângă păcatul neascultării, şi lipsa de căinţă duce pe primii oameni la pierderea raiului. Consecinţele căderii lor sunt: pierderea nevinovăţiei, dreptăţii şi sfinţeniei originare, prin care omul era în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Damaschin spune că prin neascultare „omul a schimbat dragostea faţă de Dumnezeu în dragoste faţă de materie”. Prin postire, omul revine la starea lui Adam de dinaintea căderii şi lasă materialitatea lumii pentru a câştiga prin asceză şi pocăinţă slava cerească pentru care a fost creat.

Părinţii Bisericii au pus în duminica ce precede perioada de pocăinţă a Postului Mare Izgonirea lui Adam din Rai, pentru a ne arăta care sunt consecinţele nepostirii şi pentru a ne îndemna la post şi pocăinţă prin care să dobândim raiul pierdut de Adam şi câştigat pentru neamul omenesc prin Jertfa şi Învierea lui Hristos, Noul Adam.