„Adevăratul rău este să persişti în cădere“

Contemporan cu Sfântul Ioan Scărarul şi cu a sa Scară a Paradisului, Sfântul Isaac Sirul este unul dintre scriitorii duhovniceşti cu cea mai mare influenţă în Răsăritul creştin. Deşi a dus o viaţă ascetică tăinuită, despre care nu se ştie aproape nimic, strălucirea viziunii şi a gândirii sale teologice s-a răspândit de-a lungul secolelor, dincolo de frontierele diferitelor confesiuni creştine. În articolul de mai jos, teologul italian Sabino Chialŕ ne propune un studiu despre păcatul omului şi mila lui Dumnezeu în învăţătura Sfântului Isaac Sirul.

Viziunea pe care Sfântul Isaac o are asupra creaţiei este pozitivă în întregime. Departe de orice dualism, el afirmă în mai multe dăţi bunătatea întregii creaţii. Pentru el, fidel ucenic al unei întregi tradiţii siriace, având pe Sfântul Efrem în frunte, creaţia este prima carte pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru a citi în ea mesajul Său de iubire. Isaac zice: "Prima carte pe care Dumnezeu a dat-o fiinţelor cugetătoare este realitatea fiinţelor create. Învăţătura prin scris s-a adăugat, în fapt, mai târziu, după păcat".

Creaţia este unul din cuvintele adresate de Dumnezeu omului, un cuvânt înainte de orice alt cuvânt rostit. Dar citirea sau lectura lui cere o puritate a privirii, pe care păcatul o întunecă. Acest cuvânt se află aici, dar el cere a fi interpretat. Bunătatea creaţiei este în mod explicit afirmată, chiar în legătură cu realităţile despre care am fi tentaţi să le subliniem numai latura negativă (mai ales în alte tradiţii, moştenitoare ale unei viziuni platoniciene), cum ar fi, de exemplu, corporalitatea fiinţei umane. În privinţa asta, Isaac ne oferă o foarte frumoasă reflexie asupra a ceea ce trupul poate să facă, în rugăciune, pentru a ajuta sufletul aţipit. Într-un asemenea caz, îi revine trupului sarcina de a trage sufletul pe drumul cel bun.

"Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea sa…"

O viziune identică are Sfântul Isaac asupra afectelor: ele sunt, după părerea sa, utile fiecăreia din creaturile înzestrate cu acestea de către Ziditorul a toate. Ele sunt aici pentru dezvoltarea sufletului şi a trupului. Dacă Dumnezeu le-a pus în creaturile Sale, ele au o valoare pozitivă, ele sunt pentru om ca un ajutor. Răul nu se află în afecte, aşa cum sunt ele prin firea lor, ci în pervertirea lor. De unde, asceza nu vizează suprimarea afectelor pentru a crea fiinţe nesimţitoare, ci caută mai degrabă o orientare bună a lor. Sfântul Isaac utilizează cuvântul "patimă" într-o accepţie pe care am putea-o califica negativă, dar atunci este vorba de o altă realitate, pe care contextul o va lămuri mai târziu.

Această realitate pozitivă care este fiinţa umană face experienţa unei dinamici, pe care am putea-o clasa înainte de toate ca negativă, dar care pentru Isaac poate juca un rol important şi pozitiv în vederea dezvoltării duhovniceşti. E asemenea unor răni din care ţâşneşte viaţa. Şi aici, noi atingem chiar centrul vieţii creştine şi al dinamismului pascal: a scoate viaţa din ceva care este mort.

Într-unul din textele esenţiale pentru gândirea sa, Isaac spune că "adevărata cunoaştere este dobândită de cei care năzuiesc la viaţa dinlăuntrul morţii". Există o dinamică a morţii care poate aduce viaţa adevărată ca aceea pe care Isaac o numeşte "slăbiciune", "ispită", "păcat", pentru a nu le menţiona decât pe cele principale. Acestea, dacă sunt trăite într-adevăr, ne introduc în perceperea harului prin capacitatea lor de a înmuia inima noastră, pentru ca ea să poată simţi înăuntrul ei prezenţa şi lucrarea acestui har. Puţin câte puţin, ele ne pot face capabili de a ne recunoaşte ceea ce suntem înainte de toate: un loc de luptă unde Duhul dă piept cu răul care ne asaltează.

Prima din aceste realităţi este ceea ce noi putem traduce prin "slăbiciune" sau "neputinţă". S-ar putea înţelege prin aceasta tot ceea ce se manifestă ca lipsă a fiinţei noastre duhovniceşti, ca o contradicţie a ei: anumite neputinţe, slăbiciuni, incapacităţi, limite, eşecuri, nereuşite. Toate acestea fac parte din viaţă, dar uneori oamenii sunt puţin dispuşi să le recunoască, de unde adevărata pagubă pe care aceste realităţi le pot provoca în viaţa lor duhovnicească. Pericolul nu vine din existenţa lor, ci din faptul că omul nu vrea să le recunoască şi să le integreze. Pentru Isaac, această recunoaştere este tocmai punctul de plecare al drumului, a recunoaşte că eşti slab sau, cu alte cuvinte, să recunoşti ceea ce eşti!

Sfântul Isaac zice: "Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea sa. Această cunoaştere va fi pentru el temeiul şi începutul oricărei fapte bune şi frumoase". Această slăbiciune recunoscută va fi uşa prin care ajutorul lui Dumnezeu va putea intra în viaţa omului. Doar cel care se recunoaşte slab poate cunoaşte adevărul care îi vine de la Dumnezeu. Altfel spus, am putea zice că el se va deschide conştient unei relaţii dinamice cu Dumnezeu; el se va putea lăsa ajutat. Conştiinţa propriei neputinţe este, de asemenea, pentru Sfântul Isaac calea pentru a atinge smerenia: "Cel care a ajuns la conştiinţa propriei sale slăbiciuni a atins adâncul smereniei". Smerenia - zice, de fapt, Sfântul Isaac - nu este nimic altceva decât acceptarea sinelui însuşi, în adevăr, adică ceea ce este, nici mai mult, nici mai puţin. În timp ce mândria înseamnă a nega propria umanitate adevărată, a se crede altul.

Un pumn de nisip aruncat în ocean sunt păcatele întregii firi omeneşti în "gândul" lui Dumnezeu

Pe lângă "slăbiciune" sau "neputinţă", există o a doua realitate care ar putea fi considerată eminamente negativă, dar care nu se regăseşte astfel în mintea episcopului de Ninive: "ispita". Sfântul Antonie cel Mare spusese mai înainte: "Îndepărtează ispita şi nimeni nu se va mântui."

Pentru Isaac, de asemenea, este vorba de un proces important. Am putea spune că, dacă slăbiciunea este locul unde harul acţionează, ispita poate fi timpul, clipa în care devii conştient de acest har. În mai multe rânduri, Isaac revine asupra importanţei ispitei în calea cunoaşterii.

"Fără a suporta ispita patimilor, nu este posibil a cunoaşte adevărul. Fără a intra în ispite, nu poţi dobândi înţelepciunea Duhului."

Ispita este de asemenea cea care îl aduce pe om în intimitatea cu Dumnezeu, este capabilă de a semăna în inimă dragostea pentru Dumnezeu.

"Fără ispite nu poţi să simţi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi nu dobândeşti familiaritate cu El, nu înveţi înţelepciunea Duhului şi nu se înrădăcinează iubirea lui Dumnezeu în suflet." Înainte de a fi ispitit, omul se roagă lui Dumnezeu ca un străin, dar când el intră în necazuri din cauza iubirii pentru El, fără a cunoaşte slăbire, atunci el este ca unul căruia Dumnezeu îi este dator; el este socotit ca prieten şi familiar Lui.

Isaac aplică la această dinamică imaginea maturizării, a coacerii spirituale: "Când sufletul în încercări pentru Domnul nostru este lovit de patimi şi de demoni, el e asemenea fructelor care sunt lovite de căldura razelor de soare. Din această cauză ele devin dulci şi plăcute".

A treia realitate este cea a păcatului, adică a momentului în care ispita atinge capătul ei şi provoacă căderea. Isaac abordează subiectul subliniind înainte de toate faptul că păcatul face parte din ordinea naturii. Fără a nega caracterul negativ, episcopul de Ninive relevă mai întâi, în mod direct, că este imposibil să trăim fără "a păcătui": "Dacă tu cazi în ispită, nu deznădăjdui. De fapt, nu există negustor care navigând pe mare şi făcând călătorii pe uscat să nu sufere pierderi; nu există vreun lucrător al pământului care în mod uşor să culeagă întreaga sa recoltă; nu există atlet care să nu primească lovituri şi să nu cadă, chiar dacă la capătul luptei el obţine victoria. La fel se întâmplă şi cu cei care sunt la casa lui Dumnezeu: în afacerile negustorilor drumului invizibil există câştig, dar există şi pierderi, există înfrângeri, dar există şi victorii. Când eşti lovit, nu dezerta!"

Adevăratul rău nu este faptul de a cădea, ci de a persevera în cădere, va spune de altfel Sfântul Isaac, sau de a nu fi sensibil la păcatul său, motiv pentru care, reluând o apoftegmă bine cunoscută, el zice: "Cel care este conştient de păcatele sale este mai mare decât cel care ajută omenirea întreagă, arătându-i-se. Cel care se căieşte o singură clipă este mai mare decât cel care înviază morţii prin rugăciunea sa, în timp ce se află în mijlocul mulţimii. Cel ce se învredniceşte a se vedea pe sine însuşi este mai mare decât cel care se învredniceşte a vedea îngerii".

Adevăratul rău este prin urmare faptul de a persista în cădere, de a nu fi conştient de păcat sau, mai spune Isaac, de a deznădăjdui de mila lui Dumnezeu. Ajungem astfel la un element fundamental al gândirii sale, care ne conduce la un al doilea punct: în faţa păcatului omului; iată mila lui Dumnezeu.

Deznădejdea este răul principal şi adevărata victorie a celui rău asupra omului. Cel rău încearcă să convingă omul că păcatul este mult prea mare pentru a fi iertat şi pe această cale încearcă să-l îndepărteze definitiv de Dumnezeu. Aceasta este lupta cea mai dură, de a continua "să crezi" în mila nesfârşită şi totdeauna accesibilă a lui Dumnezeu.

A continua să crezi în ceea ce Isaac exprimă într-o manieră puternică şi limpede şi care ţine loc de mărturisire de credinţă: "Precum un fir de nisip nu poate contrabalansa o mare cantitate de aur, la fel, dreptatea Domnului nu poate răsturna mila Lui. Precum un pumn de nisip aruncat în ocean, astfel sunt păcatele întregii firi omeneşti în gândul lui Dumnezeu. Precum un izvor de apă nu poate fi oprit printr-un pumn de ţărână, astfel mila Ziditorului nu poate fi înfrântă de răul făpturilor".

Experienţa milei lui Dumnezeu

Iată-ne în punctul central al învăţăturii Sfântului Isaac, cel mai cunoscut şi mai disputat: milostivirea lui Dumnezeu pentru toate creaturile. Este vorba de o gândire aparte pentru care a întâlnit opoziţia multora. Unele surse ne vorbesc despre oarecare neînţelegeri din partea unui confrate, Daniel Bar Tubanitha, care pare a-i reproşa o viziune "prea milostivă a lui Dumnezeu".

Iubirea este înainte de toate un atribut evident al identităţii lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor, creştinii au recunoscut lui Dumnezeu un număr de atribute, mai mult sau mai puţin evanghelice, dar iubirea este o trăsătură care-i aparţine lui Dumnezeu, după mărturia consemnată chiar de Scriptură, precum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8, 16). Trebuie să credem acest lucru ca pe un articol de credinţă. Isaac zice: "Crede că Dumnezeu este milostiv!"

Nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu în fiinţa Sa, dar putem să-L cunoaştem din iconomia Sa îndreptată spre creaturi. Şi această iconomie, pentru Isaac, n-a fost decât "bunătate, iubire şi înţelepciune". Întreaga lucrare a lui Dumnezeu, trecută, prezentă şi viitoare, nu este condusă decât de iubirea Lui, chiar când Scriptura ne vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu sau despre răzbunarea Sa. Trebuie să înţelegem şi să interpretăm bine Scriptura, ne zice Isaac, pentru că Dumnezeu nu este capabil de altă lucrare decât iubirea. Şi chiar când El ne face să suferim, aici sau dincolo, iubirea Sa este cea care acţionează. Pedeapsa Sa, într-adevăr, nu este niciodată lucrare a "răzbunării" sau a "dreptăţii", ci a "înţelepciunii Sale părinteşti". Chiar judecata viitoare este un act de iubire pe care Dumnezeu îl stabileşte pentru om, şi nu împotriva omului. În privinţa aceasta, Isaac ne oferă o lectură destul de personală a pătimirii lui Hristos, când spune:

"Pentru ce Hristos S-a răstignit pe Cruce pentru păcătoşi şi Şi-a dat Trupul Său preasfânt suferinţei pentru mântuirea lumii?

Eu socotesc că Dumnezeu nu a făcut aceasta decât pentru o singură raţiune: pentru a face ca lumea să cunoască iubirea Sa, pentru ca puterea noastră de a iubi, sporită printr-o asemenea constatare, să fie înlănţuită de iubirea Lui. La fel, puterea deosebită a Împărăţiei cerurilor, care se fundamentează pe iubire, a găsit o ocazie de a se exprima în moartea Fiului Său. Domnul nostru nu a murit ca să ne elibereze de păcat sau pentru oricare alt motiv, ci doar ca lumea să simtă din nou iubirea lui Dumnezeu pentru creatura Sa. Dacă această minunată lucrare nu ar avea altă raţiune decât iertarea păcatelor, ar fi fost suficient un alt mijloc pentru a o săvârşi".

Isaac nu neagă valoarea mântuitoare a morţii lui Hristos pe Cruce - el o va declara limpede în alte părţi -, dar subliniază aici mai întâi imaginea elocventă a iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie. Crucea este înainte de toate exegeza iubirii lui Dumnezeu pentru oameni!

Iubirea este simţirea pe care o are Dumnezeu prin excelenţă şi calea către taina Lui. Pe această cale fiecare om poate experia taina lui Dumnezeu. Aici fiecare om va găsi rădăcina iubirii sale celei mai autentice, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru oameni. Isaac, într-adevăr, spune în mai multe rânduri că numai acela care a simţit dragostea lui Dumnezeu pentru el va putea iubi la rândul său pe Dumnezeu şi pe oameni. El zice: "Nu există nimic care să ne poată deschide calea către iubirea lui Dumnezeu ca descoperirea iubirii Sale pentru noi. Această iubire simţită va putea face pe om capabil de a iubi pe Dumnezeu precum celelalte creaturi".

Experienţa milei lui Dumnezeu este, în consecinţă, un punct fundamental al vieţii duhovniceşti, nu doar pentru a se şti iertat de propriile sale păcate, ci pentru a atinge cunoaşterea de Dumnezeu şi, deci, experienţa relaţiei cu El. În această privinţă, este necesară o convertire a modului în care omul Îl priveşte pe Dumnezeu. În gândirea Sfântului Isaac, această convertire se derulează de-a lungul a două itinerarii.

Primul drum este acela de la teamă la iubire. Noi ştim că tradiţia ne vorbeşte despre "frica de Dumnezeu". Ce înseamnă această frică în gândirea Sfântului Isaac, atât de atentă la iubire? Frica de Dumnezeu are un loc în învăţătura sa, însă numai ca primă etapă a unui drum care conduce la iubire. El spune: "Teama este necesară firii umane ca ea să păstreze limita dincolo de care se încalcă porunca. În timp ce iubirea este necesară pentru a trezi în om dorinţa".

Frica este deci necesară, dar ea nu este decât un prim pas pe drumul vieţii duhovniceşti. Pentru Isaac, există trei niveluri de religiozitate, adică trei moduri de a trăi propria relaţie cu Dumnezeu. Fiecare trebuie să se întrebe la care nivel se află şi să evalueze drumul care îi mai rămâne de făcut. El spune: "Cel care este trupesc, precum dobitoacele, se teme să nu piară; cel care este "raţional" se teme de judecata lui Dumnezeu. Dar acela care este fiu are teamă nu de toiag, ci de frumuseţea iubirii. Căci s-a spus: Eu însă şi casa tatălui meu slujim Domnului, că sfânt este"! (Iosua 24, 15).

Aşadar, dragostea alungă teama.

Iată deci maturizarea duhovnicească necesară: să treci de la starea de rob la cea de fiu. Să te temi pentru iubire, şi nu pentru pedeapsă. Avem aici o reflecţie pe care o regăsim la alţi Părinţi ai Bisericii, precum Clement Alexandrinul şi Vasile cel Mare. Credinciosul trebuie să se convertească şi începe prin a schimba modul său de a-L slăvi pe Dumnezeu, cugetul cu care stă înaintea Domnului şi, de fapt, chipul lui Dumnezeu pe care-L poartă în inima sa.

(După articolul Le péché de lâhomme et la miséricorde de Dieu dans lâenseignement dâIsaac de Ninive, revista "Buisson ardent", nr. 16.)

Traducere de Augustin Păunoiu