Asceza postului urmăreşte transfigurarea omului

A sosit timpul binecuvântat al Sfântului și Marelui Post al Păresimilor. Se cuvine să ne ostenim a-i înțelege cât mai profund rostul și roadele mântuitoare. Vremea lui concentrează tainic întreaga noastră existență, asumând toată căderea și urcuşul nostru spre Învierea vieții, după cuvintele Fericitului Augustin, care sub­liniază: „Dacă le ținem cum se cuvine, cele 40 de zile înseamnă viața de aici, iar zilele de Paști reprezintă viața binecuvântării veșnice”. Postul ce ne stă înainte este o vreme a desăvârșitei strădanii spre asemănarea cu Hristos și trăirea mistică a Sfintelor Sale Pătimiri, un timp al reevaluării stării sufletești a fiecăruia, fie el cleric ori mirean, și al înfrânării treptate, dar hotărâte, și nu doar de la desfătările cele trupești.

Postul Mare ne propune un alt mod de vieţuire, câştigată prin angajare pe drumul Crucii lui Hristos, prin participare la lupta Sa. Creştinii nu postesc ca să dovedească celorlalţi performanţele lor în materie de asceză, nici nu vor să participe la vreo cură de detoxifiere după perioada care a urmat sărbătorii Naşterii Domnului, ci urmăresc cu totul altceva. Asceza lor, fiindcă Postul Mare este o perioadă care presupune renunţări, abţineri, aşadar, un exerciţiu care vizează sufletul şi trupul în acelaşi timp, ţinteşte la un scop mult mai înalt, şi anume transfigurarea noastră. Postul ne face mai permeabili la Duh, la viaţa lui Hristos. Cel ce doreşte să devină părtaş al vieţii Sale preamărite trebuie să se răstignească împreună cu El. Omul cel vechi, omul păcătos trebuie să facă treptat loc celui nou. Primul pas pe acest drum, nota dominantă, punctul de pornire şi, în acelaşi timp, temelia profundă a trăirii noastre duhovniceşti în această perioadă, este sentimentul unei nespuse căinţe. „De unde voi începe a plânge faptele mele ticăloase?” sunt cuvintele care deschid „Canonul Pocăinţei” al Sfântului Andrei Criteanul şi ele caracterizează această stare duhovnicească. „Desfătându-mă în adâncurile păcatului, strig către milostivirea Ta cea fără de margini”, „Dă-mi lacrimi, Hristoase, spre curăţia inimii de patimi”, „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă” exprimă liturgic intensitatea mereu crescândă sesizată în cântările Bisericii, a dorinţei de a ajunge din nou la simțirea apropierii de Dumnezeu.

Însă ceea ce urmărim în această perioadă nu este doar plângerea răutăţilor personale, ci o strădanie, o apărare activă, o luptă nevăzută împotriva gândurilor rele şi păcătoase, după cum ne sfătuiesc Părinţii Bisericii. În lupta lăuntrică aflată înaintea noastră se regăsesc mai multe trepte, prima fiind legată de contracararea patimilor care vin din partea trupului. Trupul trebuie disciplinat, îndreptat şi supus, căci el duce război împotriva sufletului, se răscoală împotriva Duhului lui Dumnezeu, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel. „Trupul este o slugă bună, dar un stăpân rău”, ne avertizează Sfântul Ioan Scărarul.

Se impune aşadar o luptă dârză, neîncetată, pentru ca sufletul să stăpânească trupul prin supunerea şi smerirea lui. Celelalte trepte, mai înalte, ale războiului spiritual au în vedere păcatele duhului: mânia, mâhnirea, mândria şi altele. Într-adevăr, gândurile păcătoase sunt aidoma unei armate nesfârşite ce îl asaltează şi-l hărţuiesc pe om din toate părţile. De aceea, cea mai mare realizare constă în a ne menţine acea curăţie şi bucurie a sufletului, fără de care orice reuşită exterioară este lipsită de valoare. Nu este, aşadar, vorba doar de o înveşmântare exterioară în virtute, care uneori trădează absenţa ei interioară, ci de dobândirea în inima noastră a lui Hristos Care vine şi aduce cu Sine darurile Sale nemincinoase.

Trebuie să regăsim tăcerea lăuntrică, pe care o dobândim prin îndepărtarea de zgomotul patimilor. Este acea trăire a prezenței lui Dumnezeu, însoţită de neîncetata rugăciune pe care cei cu adevărat trăitori o exprimau prin cuvintele Scripturii: „Eu dorm, dar inima mea veghează”.

Postul ne smerește eul mândru și egoist, fiind un mijloc extraordinar prin care ne apropiem de trăirea dragostei nefățarnice față de Dumnezeu și de semeni. Pe lângă abstinența de la mâncarea de dulce, trebuie să ne abținem ferm și de la risipirea în fața televizorului, și de ce nu a calculatorului și a deșteptului telefon mobil, precum și de la orice muzică ce predispune la aroganță și agresivitate. Făcut cu chibzuință și cu permanentă sfătuire din partea unui experimentat părinte duhovnicesc, doar postul aduce pace și liniște sufletului, născând iubirea jertfelnică pentru Dumnezeu și semeni. 

Postul cel Mare, un veritabil exercițiu comunitar 

În societatea occidentală, tendinţele de abordare a postirii depind de modul de referinţă personal al fiecărui om. Presbitera Frederica Mathewes-Green trăiește în statul american Tennessee împreună cu soțul ei, părintele Gregory Mathewes-Green. Iată gândurile ei privind această perioadă: „Postul este intervalul din an în care ne amintim că Dumnezeu a găsit de cuviință să nu ne facă duhuri imateriale, ci ființe umane trupești care trăiesc într-o frumoasă lume materială. Sufletul locuiește trupul la fel cum focul cuprinde cărbunele, astfel că ceea ce învață trupul asimilează și sufletul. De aceea, disciplina duhovnicească pe care o presupune postul seamănă cu echipamentul pentru ridicarea de greutăți. Cel care îl folosește în mod disciplinat se va întări nu numai pentru post, ci și pentru orice altă situație cu care se confruntă.

În timp ce unii ortodocși occidentali văd postul ca pe o perioadă în care îți exerciți opțiunea personală de a renunța la unele mâncăruri, practica în Biserica primară era de a renunța la orice produse alimentare care conți­neau carne sau lapte. Scriitorul Tertullian (160-225 d.Hr.) asemuia postul cu mâncarea profetului Daniel la curtea regelui Babilonului. Acesta, deși s-a abținut de la carne și mâncăruri bogate, s-a arătat mai puternic şi mai frumos decât cei hrăniți cu multe desfătări.

Există argumente în favoarea practicării postului la fel pentru toți și, așa cum se făcea în Biserica primară, fără carne, ouă, peşte (cu excepţii), lapte şi derivatele lor. Este mai bine să ne asumăm postul ca pe un efort comun, același pentru toți, decât să-l transformăm într-o aventură spirituală individuală. Cei mai mulți dintre noi nu suntem capabili să ținem în mână frâiele propriului parcurs spiritual. Nu avem puterea de a ne privi din afară și de a face alegerile care să ducă la o schimbare reală în viața noastră. (Undeva, în adâncul nostru, s-ar putea nici să nu vrem să ne schimbăm. Mie-mi place să spun: «Toți ne dorim o transformare, dar nu vrem să ne schimbăm». Un astfel de post, pe care credincioșii ortodocși din Europa de Est, Africa, India și Alaska îl țin la fel de peste 2.000 de ani, a trecut proba timpului. Într-o vreme, se ținea la fel de strict și în Biserica Apuseană. Unele confesiuni au păstrat amintirea lui prin tradiția lăsatului sec cu clătite, pentru a folosi laptele și ouăle înainte de post.

Prin intermediul postului, ne unim cu comunitatea Bisericii în timp și spațiu: cu credincioșii din toate timpurile, dar și cu comunitatea locală a timpului nostru. Postul ortodox începe cu Ritualul Iertării, prin care toți credincioșii stau în cerc și, stând față în față cu ceilalți, își cer iertare câte unul de la fiecare din ceilalți. Este o experiență profund vindecătoare. Disciplina postului ne antrenează ca pe niște atleți, întărindu-ne trupurile pământești și sufletele, vindecând trupul bisericii locale și creând legătura de comuniune cu Biserica istorică, trupul lui Hristos de-a lungul timpului. «Uitând cele ce sunt în urma mea» și păcatele de odinioară, «alerg la țintă» spre a mă lupta cu păcatele care-mi stau în față, întărit fiind prin disciplina postului, «la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus» (Filipeni 3, 14).” 

Povăţuiri din Sfântul Munte Athos

Dar cei mai în măsură să ne dea sfaturi în cele ale postirii sunt cei care au urmat cu succes acest drum întreaga viață, sfârșindu-și viața în autenticul ethos creștin. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, întrebat cum poate fi dobândită mai multă cumpătare în timpul postirii, a răspuns: „Cei din lume se străduiesc să fie cumpătați mai ales în post. Să fim atenți mai cu seamă la patimile sufletului și apoi la cele ale trupului. Dacă punem pe primul loc nevoința trupească și nu ne luptăm să smulgem patimile din suflet, nu am făcut nimic. Un mirean s-a dus odată la mănăstire la începutul postului, iar acolo un călugăr l-a tratat cam tăios. Dar bietul om avea gânduri bune și-l îndrep­tățea. A venit la mine și mi-a zis: «Nu-l învinuiesc, părinte. Tocmai terminase postul său, care a durat trei zile!» Dacă ar fi postit duhovnicește în acele trei zile, ar fi dobândit o dulceață a duhului care l-ar fi făcut să-i vorbească omului acela cu bunătate. Dar el a exagerat cu egoism în nevoința lui și acum îi învinovățea pe alții”.

Același Sfânt Părinte ne povă­țuiește și cu privire la direcția gândurilor noastre din timpul Postului Mare: „Să te gândești la Pătimirile și jertfa lui Hristos. Marele Post reprezintă o ocazie neprețuită de a te face părtaș la Pătimirile lui Hristos, prin pocăință și metanii, tăindu-ți patimile și reducând hrana pentru dragostea lui Hristos. Trebuie să ne folosim cât putem de mult de această arenă duhovnicească, ce ne oferă ocaziile și condițiile necesare pentru a ne apropia mai mult de Hristos Cel răstignit, pentru a primi ajutor și a ne bucura de Învierea Lui schimbați duhov­nicește. Să aveți putere în Marele Post, pentru a putea urca pe Golgota ca să-I fim alături Domnului în Sfintele Sale Pătimiri împreună cu Preacurata lui Maică și cu Sfântul Ioan Evanghelistul!”