Ascultarea ca virtute şi datorie creştină

Sfântul Evanghelist Luca accentuează faptul că Mântuitorul Hristos, copil fiind, era ascultător faţă de părinţii Săi pământeşti: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus“ (Luca 2, 51). În această stare se păstrează Domnul Iisus înaintea Tatălui Ceresc, căci spune Sfântul Apostol Pavel că s-a făcut „ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce“ (Romani 6, 19). Fiul lui Dumnezeu este prin urmare nu doar modelul catehetului desăvârşit, ci şi exemplul absolut de ascultare. Nu există vreo persoană care să nu cunoască imensa importanţă a ascultării în viaţa sa. Putem spune că atât preotul, cât şi enoriaşul, părintele, învăţătorul sau copilul, rezolvând problema ascultării, rezolvă însăşi problema educaţiei.

Ascultarea este însă ca o plantă care nu se poate dezvolta şi rodi oriunde. Răsare numai acolo unde pământul îi este prielnic. Nevoia de a intra în  legătură cu Dumnezeu trebuie cultivată şi răspândită pentru ca apoi şi ascultarea să poată răsări. La aceasta contribuie mediul social, economic şi cultural în care copilul creşte, dar mai ales starea moral-religioasă a părinţilor acestuia.

Slăbirea voinţei şi îndepărtarea ei de la săvârşirea binelui este un rezultat al păcatului strămoşesc. De aceea, în străduinţa de a forma caracterul copiilor, părinţii trebuie să lucreze armonios între ei, dar şi cu învăţătorul şi cu duhovnicul lor. Copilul trebuie să ajungă prin educaţie la conştiinţa de a mulţumi pentru ceea ce dobândeşte. Exemplul părinţilor face astfel ca porunca a cincea a Decalogului să rămână un sentiment natural şi să aibă ascultarea ca urmare. Părinţii şi învăţătorii trebuie să ceară asemenea preotului binecuvântarea lui Dumnezeu în lucrarea de educare a copiilor. Toţi dorim ca în inimile copiilor să răsară floarea recunoştinţei. Aceasta vine însă numai când aceştia sunt smeriţi şi ascultători. (Pr. Iulian Măicănescu)