„Dumnezeu a venit” în lume, nota meditativ teologul și filosoful ortodox Paul Evdokimov, „dar parcă nici n-ar vrea ca oamenii să-I sesizeze divinitatea.” Dumnezeu Se face Om ca și noi, Cel atotputernic Se naște Prunc lipsit de apărare, întru totul dependent de grija și afecțiunea celorlalți, ca orice nou-născut. Aceasta este, cu adevărat, din perspectiva credinței noastre, „taina cea din veci ascunsă și de îngeri neștiută”: taina lui Dumnezeu-Copilul, „Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai ‘nainte de veci”.
Potrivit minunatelor texte liturgice consacrate sărbătorii Nașterii Mântuitorului, Cel veșnic, „Cel fără de ani”, Se naște în timp, unind cerul și pământul – cele două planuri ontologice distincte: cel creat și cel necreat – în Însăși Persoana Sa. În acest sens, „cerul și pământul în cântec răsună”, așa cum povestesc atât de sugestiv colindele, pentru că, da, din iubire față de fiecare dintre noi, „Dumnezeu S-a arătat în trup”. „Dumnezeul nostru a coborât în istorie” prin Întrupare, în mod smerit și chiar neverosimil, devenind astfel mai ascuns decât oricând prin însuși actul revelării Sale supreme (așa cum observa Pascal). El coboară printre noi, devenind cu adevărat Unul dintre noi, Își asumă neputințele noastre și ni Se dăruiește pe Sine, făcându-ne frați ai Săi și fii ai lui Dumnezeu prin har. Precum mărturisea, cândva, părintele Dumitru Stăniloae, Hristos Se face Fratele nostru, devenind astfel Izvorul suprem al fraternității dintre oameni. Noi suntem, pentru eternitate, frați, în primul rând pentru că Însuși Creatorul nostru a ales să ne fie Frate, „chip de Rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un Om” (Filipeni 2:7).
Dumnezeu-Fiul, a Cărui naștere este „dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1), Se naște în timp, într-o epocă istorică bine definită, într-un context cultural clar delimitat, alegându-Și, ca primă „locuință”, un staul, fiindcă „nu mai era loc de găzduire pentru ei” (povestește Evanghelistul). Din chiar primul moment al întâlnirii cu Dumnezeu-Cuvântul, oamenii nu-I pot găsi un „loc de găzduire” cumsecade Creatorului lor - nici în „casa de oaspeți”, dar nici în inimi și conștiințe. Încă de la începutul vieții Sale pământești, „Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul” (Luca 9, 58), fiindcă oamenii nu-L primesc, găsind felurite pretexte pentru refuzul lor: unii „nu mai au loc de găzduire” (de vreme ce toate locașurile din inimile lor sunt ocupate cu griji și năzuințe telurice), alții nu au încredere sau nu-L aud pe Cerescul Vizitator bătându-le la poarta inimii, iar alții - credincioși fiind - motivează amânarea întâlnirii cu Dumnezeu folosind ca pretext necesitatea de a-și „spăla”, mai întâi, inimile. Acestora din urmă, însă, Hristos le revelează, prin însuși modul smerit al Nașterii Sale pe pământ, un mesaj minunat: anume că Dumnezeu vrea să-L iubim așa cum suntem, să-I oferim cu încredere, ca locaș, „ieslea cea săracă” a inimilor noastre. Ce așteptăm? Purificarea? Dar Hristos Însuși, și numai El, e Cel Care ne „spală” ( Psalm 50, 8)! Noi nu ne putem transforma „ieslea” într-un locaș sfânt. Dar El, Cel „Unul Sfânt”, poate săvârși, în noi și pentru noi, această tainică minune.
Steaua, călăuză magilor; prorociile mesianice, lumină poporului evreu
Hristos sălășluiește, cu iubire, oriunde este primit și adorat după cuviință. De vreme ce primul dar al omenirii, oferit Fiului lui Dumnezeu, a fost o iesle, El a acceptat-o, binecuvântându-i pe păstori cu revelarea Întrupării Sale. Și dacă cei dintâi închinători ai Săi n-au fost preoți israeliți, ci astrologi păgâni, El îi primește cu iubire, călăuzindu-i către Sine printr-o modalitate pe care ei, ca astrologi, o acceptau ca demnă de încredere. Deși practicarea astrologiei este în mod frecvent combătută de Prorocii Vechiului Testament, totuși adâncul smereniei divine se vădește prin faptul că Hristos îi cheamă pe magi, adresându-li-Se „pe limba lor”, într-un mod accesibil și validat în cultura căreia acei magi îi aparțineau. Steaua minunată le-a fost, cu siguranță, astrologilor de atunci un „pedagog către Hristos”, așa cum Vechiul Testament a fost pentru iudei (Galateni 3, 24) sau filosofia antică pentru greci. Chemarea lui Dumnezeu, adresată întregii omeniri prin Nașterea Fiului în orizontul lumii create, este, astfel, universală și dăruită fiecăruia dintre noi în parte, fiecărei persoane unice (cu particularitățile ei, cu toate acele caracteristici empirice, contingente, precum contextul cultural în care trăiește, nivelul intelectual, apartenența religioasă). Pentru păstori, Pruncul Se naște în iesle; magilor le arată steaua; teologilor le vorbește prin profețiile mesianice. Hristos este „ieri, astăzi și în veci Același” (Evrei 13, 8), apropiindu-Se, în smerenia Sa infinită, de inimile oamenilor în acele modalități pe care ei doresc sau sunt capabili să le înțeleagă. Din Troparul Nașterii aflăm, despre steaua cea minunată, ivită în mod inexplicabil pe cerul Palestinei, că „întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Soarelui dreptății” și să-L slăvească pe „Răsăritul Cel de sus”. Căci, așa cum argumentează Sfântul Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Matei, magii de la Răsărit, odată ajunși la Hristos, n-au mai avut trebuință de călăuzirea stelei, de vreme ce puteau să înțeleagă, în mod direct, voința Creatorului. De ce ar mai fi căutat semne în stele, când tocmai Îl descoperiseră pe Creatorul stelelor și Dătătorul frumuseții lor?... De aceea, remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur, după ce L-au găsit pe Prunc, Dumnezeu nu le mai vorbește prin semnul stelei minunate, ci li Se revelează în vis, printr-un înger, spunându-le să nu-i dea nimic de știre lui Irod, ci să se întoarcă, „pe altă cale” (inclusiv în sens duhovnicesc), în țara lor.
Căutătorii găsiți de Dumnezeu
Păstorii și magii rămân, din această perspectivă, primii căutători ai lui Hristos, de după venirea Lui în trup (căci El a fost căutat, fără îndoială, și înaintea Întrupării Sale...). Ei asumă, astfel, cei dintâi condiția creștinului de „căutător găsit” căci, în exprimarea lui Pascal, nimeni nu-L poate căuta pe Dumnezeu dacă nu L-a găsit deja sau, mai bine spus, dacă n-a fost, mai întâi, găsit de către Dumnezeu... Ei, primii căutători, sunt cei care, îndrumându-ne și pe noi în labirintul căutărilor existențiale, ne mărturisesc în mod tainic, ca, oarecând, locuitorilor din Ierusalim: „Unde este Regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut, la Răsărit, steaua Lui și am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2, 2). Noi toți, ca și ei, căutăm, întrebăm... De fapt, Îl căutăm, Îl întrebăm... pentru că avem încredere că L-am găsit deja. Credința noastră ne-o simțim, poate, cea mai puternică și lucrătoare tocmai în acele clipe când îndoielile noastre ne dau iluzia de a ne fi îndepărtat cel mai mult de ea. Da, atunci credem la nivelul cel mai profund, atunci ne abandonăm, cu toată ființa noastră, Celui în Care credem, atunci Îl putem căuta cu mai mult dor și stăruință. Atunci când dificultățile duhovnicești sunt mari, când valurile ne sunt împotrivă, iar noi tindem să ne refugiem, cuminți, în „corabia” zonei noastre de confort psihologic, singura noastră scăpare rămâne, în mod paradoxal, curajul nebunesc (da, întru totul nebunesc) de a ne părăsi „corabia”, pășind pe valurile zbuciumate, ca să ajungem cât mai repede la Hristos Domnul. Suntem pelerini ca magii și păstorii, ca cei doi ucenici din drumul spre Emaus... mereu căutători ai Săi, având drept „pedagog” spre El, în loc de steaua minunată, credința noastră în Dumnezeu. Iar atunci când Îl găsim, când întâlnirea cu El diferă atât de mult de conceptele noastre (pentru că magii n-au găsit un „rege al iudeilor” într-un palat, ci doar un Copilaș culcat în fânul ieslei), atunci, uitând de „pedagog”, îngenunchiem în fânul ieslei și, cutremurându-ne „nu de frică, ci de încredere”, ne închinăm Celui Ce S-a născut pentru noi. Nu putem explica, nu putem înțelege taina... tocmai pentru că este taină. Nu avem cum să înțelegem de ce Acela pe Care ni-L imaginasem ca Judecător atotputernic alege, de fapt, să ni Se dăruiască nouă, făcându-Se... Prunc și având nevoie de apărare împotriva mâniei lui Irod. Iar dacă nu înțelegem, atunci singura atitudine rezonabilă rămâne, poate, în fața tainei, numai „mirarea filosofică” și „credința lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6).
Să-L primim, așadar, pe Mântuitorul nostru mult iubit, în „ieslea cea săracă” a inimii, transformând-o, după îndemnul patristic, în casă construită pe nisipul răbdării și pe temelia cea neclintită a adevăratei credințe, zidită din cărămizile faptelor bune, legate între ele prin smerenie și având acoperișul iubirii!
