Aşternutul picioarelor Lui

În capitolul 2 din Plângerile lui Ieremia se spune despre Dumnezeu că Şi-a uitat "aşternutul picioarelor Lui" (v. 1). Cum e posibil ca Atotputernicul să uite de "aşternutul picioarelor"?

Contextul din Plângeri 2, 1-3 ne va oferi un prim indiciu, arătând cum mai multe elemente au fost "neglijate" de Dumnezeu: "fiica Sionului" (adică Ierusalimul), aşternutul picioarelor (orice ar fi el), sălaşele lui Iacov, întăriturile fiicei lui Iuda, regatul şi căpeteniile, puterea lui Israel. "Aşternutul picioarelor" trebuie deci să fie ceva foarte valoros, comparabil cu cetatea capitală a Ierusalimului, cu regele şi conducătorii.

Tronul cu piedestal

Concret însă, trebuie să plecăm de la imaginea tronului în Antichitate. Orice tron care se respecta avea în partea din faţă un piedestal (ebr. hadom raglaw), locul de aşternut pentru picioarele suveranului. Acesta trebuia să şadă pe un loc mai înalt decât toţi ceilalţi din sală, pentru a-şi demonstra chiar şi prin înălţime puterea şi fala.

Într-o imagine foarte sugestivă, duşmanii sunt puşi ca "aşternut al picioarelor", sugerându-se prin aceasta supunerea totală: sunt atât de umiliţi, încât vor răbda ca stăpânitorul sprijinit de Dumnezeu să îşi întindă picioarele peste ei (cf. Psalmul 109, 1, interpretat apoi în sens mesianic şi aplicat lui Hristos căruia I se supun toţi vrăjmaşii Marcu 12, 36 şi alte texte nou-testamentare).

În Psalmul 98, 5, credincioşii sunt îndemnaţi chiar să se închine piedestalului: "Şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este".

În 1 Paralipomena 28, 2, regele David îşi prezintă planul construirii templului din Ierusalim: "Am avut la inima mea gând să zidesc lăcaş de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi aşternut picioarelor Dumnezeului nostru". "Aşternutul picioarelor" este aici pus în paralelă cu "chivotul". În fine, termenul apare şi în Psalmul 131, 7, deşi Sinodala îl redă diferit: "Intra-vom în locaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui" (formularea este împrumutată din Septuaginta).

Dincolo de metafora duşmanilor "cuminţiţi" în ipostaze de mobilier, totuşi asocierile sunt foarte interesante. "Aşternutul picioarelor" devine obiect de veneraţie, credincioşii i se închină, fiind pus în paralel cu obiectul cel mai sacru din istoria Israelului, chivotul sfânt.

Chivotul şi heruvimii

Ar trebui să facem ca legendarul Indiana Jones o mică investigaţie asupra arcei sau chivotului (ebr. âaron). Dacă trecem în revistă textele în care apare în Scriptură, am observa o discrepanţă între descrierea din Ieşire-Numeri şi textele ulterioare.

În Ieşire 25, chivotul este descris ca fiind confecţionat din lemn de salcâm, dar poleit cu aur şi având chiar un capac din aur masiv, aşa-numitul "ispăşitor". Acest capac de aur are turnaţi doi heruvimi care stau faţă în faţă. Iahve Se va arăta şi va grăi cu Moise deasupra capacului ispăşitor, dintre cei heruvimi de aur (Ieşire 25, 22; Numeri 7, 89). În Deuteronom 10, 1-5 însă, acest chivot este descris doar ca o simplă cutie de lemn destinată păstrării tablelor Legii, lipsind orice referire la poleirea cu aur şi la capacul cu heruvimi din acelaşi metal preţios.

De fapt, numele chivotului este în Istoria deuteronomistă (Deuteronomul şi cărţile din continuare, Iosua, Judecători, 1-4 Regi) "chivotul legământului lui Iahve" (âaron berit Iahve). Ţinut în sanctuarul din Şilo, el este asociat cu heruvimii doar pentru că Iahve, deţinătorul chivotului, este numit şi "cel ce şade pe heruvimi" (1 Regi 4, 4; 2 Regi 6, 2), dar chivotul rămâne o cutie de lemn. În "istoria chivotului" (1 Regi 4-6) nu se pomeneşte nimic despre capacul de aur sau despre heruvimi, exact ca în varianta Deuteronomului. Unii cercetători ai Vechiului Testament au văzut în chivotul de lemn un artefact din perioada tribală a Israelului, echivalent al palladium-ului sau a unor coviltire care păstrau obiecte sacre la arabii preislamici (âotfe, mahmal sau qubba) (Thomas Staubli, Das Image der Nomaden im Alten Israel und in der Ikonographie seiner sesshaften Nachbarn, Universitätsverlag, Freiburg/ Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1991 (OBO 107), pp. 127-128). Într-adevăr, chivotul îi însoţea pe israeliţi în luptă, fiind identificat cu prezenţa directă a divinităţii (Numeri 10, 35-36).

Acest fapt ar sugera că forma simplă a chivotului ar fi cea mai veche. Abia Solomon a construit templul din Ierusalim şi a aşezat în sfânta sfintelor doi heruvimi giganţi de lemn de măslin (aproape 5 metri, adică 10 coţi), cu aripile deschise, îmbrăcaţi cu aur (3 Regi 6, 23-28). De fapt, Solomon îmbracă în aur tot interiorul templului (v. 22). Chivotul este adus în sfânta sfintelor, "sub aripile heruvimilor" (3 Regi 8, 6). Abia acum este asociat direct cu heruvimii şi abia acum devine "piedestal", pentru că heruvimii deja erau văzuţi ca fiind parte din tronul viu al lui Iahve. Într-adevăr, în antichitatea Orientului Apropiat, tronurile regale aveau reprezentaţi pe mânere heruvimi.

Dacă heruvimii sunt tronul, chivotul, lădiţa de lemn de salcâm din perioada tribală, devine acum "piedestal". Vechile elemente sunt combinate într-o imagine mai majestuoasă a lui Iahve, care este închipuit ca un suveran oriental şezând pe un tron conceput după toate standardele modei de atunci. Totuşi, chivotul îşi păstrează sacralitatea, ca loc al prezenţei lui Dumnezeu, şi de aceea credincioşii sunt îndemnaţi să i se închine.

Chivotul de aur

Ce ne facem însă cu descrierea din Ieşire 25, chivotul aurit cu capac de aur masiv? Practic, acest text, deşi apare primul în ordinea canonică actuală, este cel mai tânăr dintre tradiţiile despre chivot. El provine de la redactarea sacerdotală din secolul al VI-lea î.Hr., care nu doar combină chivotul cu heruvimii, ci îi "sudează" în acelaşi obiect sacru: un chivot cu heruvimi. De fapt, redactarea preoţească are intenţii teologice foarte profunde. Probabil în 586 î.Hr., chivotul fusese capturat de babilonieni, fiind pierdut definitiv, de aceea chivotului i se fac laudatio: el ar fi avut dintotdeauna semnificaţia pe care am văzut că a căpătat-o abia cu templul solomonian, piedestal al tronului nevăzut. Dar pentru redactorul sacerdotal devine însuşi tronul divin, din moment ce are "lipiţi" şi heruvimii.

De aceea, Iahve Se descoperă şi vorbeşte de deasupra chivotului, dintre cei doi heruvimi, care sunt acum de proporţii reduse, dar în întregime din aur. În descrierea sacerdotală, chivotul are doar 1,25 m lungime (2,5 coţi), heruvimii de deasupra fiind limitaţi la jumătate fiecare.

Revenind la textul nostru, dacă Plângerile spun că Domnul a uitat de "aşternutul picioarelor Lui", aceasta înseamnă că Iahve a dat uitării chivotul, permiţând capturarea lui, ca de altfel şi a Ierusalimului sau a dinastiei lui David.

Un alt contemporan cu pierderea (şi probabil distrugerea?) chivotului a fost profetul Iezechiel. El va vedea însă chivotul-tron cu roţi, iar pe heruvimi îi va vedea vii, aşa cum sunt ei în cer, nu doar în reprezentarea artistică, ca în redactarea preoţească. Către sfârşitul sec. al VI-lea î.Hr., Trito-Isaia (al treilea Isaia din corpusul profetic) va extinde imaginea piedestalului la întregul pământ. În Isaia 66, 1, Iahve spune: "Cerul este scaunul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele! Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi şi ce loc de odihnă pentru Mine?". Prin aceasta, cosmosul devine tronul divin.

Imaginea aceasta o vom regăsi şi în bisericile creştine. În altar se află un tron, "scaunul cel mai de sus", rezervat episcopului care este chipul lui Hristos, de asemenea şi un chivot, modelul unei biserici în miniatură, care conţine Sfânta Euharistie ce rămâne mereu pe Sfânta Masă. Dar unde sunt heruvimii? Pictaţi pe turlă, slujind liturghia cerească împreună cu Hristos, ei sugerează că plecând de la chivotul cu Euharistie, la scară mai mare, însăşi Biserica este tronul divin cu altarul-chivot aşternut al picioarelor lui Hristos, iar biserica este chip al cosmosului transfigurat din eshaton, când cuvintele magnifice ale celui de-al treilea Isaia vor deveni realitate.