Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Atât iubești cât dăruiești!
Iubire, libertate, dar sunt cuvintele pe care le-aș aşeza fără ezitare în topul vocabularului. Iubirea este motivația, suportul și finalitatea existenței omului și a universului. Libertatea este premisa esențială a iubirii, din moment ce iubire înseamnă mișcare liberă a cuiva către altcineva, nedeterminată de nici un factor exterior, nici măcar de necesitate, cu atât mai puțin de interes sau de obligație. Darul este conținutul mișcării de iubire. Tot ceea ce transmite sau dă cineva cuiva din iubire se numește dar. Este dar tocmai deoarece este motivat exclusiv de dragostea dăruitorului către cel dăruit.
Dumnezeu este iubire, este plinătatea iubirii. Dumnezeu este plinătatea libertății, Se mișcă și Se manifestă exclusiv din iubire, nu din interes, nu din necesitate, nu din obligație. De aceea tot ceea ce vine de la Dumnezeu spre om și spre lume se cheamă har, adică dar. Darul este împărtășirea sinelui. Darul nu este în esenţă obiectul pe care-l dai celuilalt, ci ești tu care te dăruiești în respectivul obiect. De aceea prețuim mult lucrurile primite de la persoane dragi în dar, care, de altfel, în sine pot să nu valoreze mult. Lucrul pe care-l dai celuilalt este dar în măsura în care reușești să te dăruiești pe tine prin respectivul obiect dăruit.
Adversarul de temut al darului nu este zgârcenia, ci interesul, necesitatea, conveniența, obligația, eticheta, constrângerea de orice fel. Riscul major vine, paradoxal, tocmai din supralicitarea convențiilor, instituțiilor, legilor, regulamentelor, chiar și din supralicitarea instituțiilor sacre. Mântuitorul Hristos devoalează riscurile pe care le presupune absolutizarea legii. Și aceste riscuri merg în direcția împietririi omului, a îndreptățirii de sine, a închiderii în sine în detrimentul sensibilității față de aproapele, în detrimentul iubirii, de fapt. Faptele dreptății - milostenia, postul și rugăciunea - pot fi instrumente de luptă împotriva egoismului sau, dimpotrivă, pot alimenta egoismul, părerea de sine și slava deșartă. Toate acestea sunt necesare într-o măsură oarecare, dar presupun riscul major de a lua omului dreptul de a iubi, de a se mișca liber. Dumnezeu Se propune, nu Se impune, spune un duhovnic mare al zilelor noastre. Dumnezeu cheamă, nu obligă, nu constrânge. De aici discreția, smintitoare pentru unii, echivalată de respectivii cu absența sau nepăsarea.
Măreţia făpturii umane constă şi în faptul că i-a dat Dumnezeu în fire posibilitatea de a depăși orice constrângere, impunere, obligație, convenție şi rutină. Este suficient să conștientizeze și să vrea acest lucru. Orice constrângere este anulată când omul face mai mult decât îl obligă constrângerea. Avem exemplele date de Mântuitorul Hristos: când te lovește cineva pe un obraz, întoarce-l și pe celălalt. La prima palmă ai fost constrâns, la a doua te-ai mișcat liber. Dacă te obligă cineva să mergi cu el o milă, mergi două. Dacă se judecă cineva cu tine să-ți ia haina, dă-i și cămașa. Jertfirea de sine este dăruire de sine. Iubirea vrăjmașilor este dovada atingerii măsurii desăvârșite a iubirii, tocmai pentru că nu presupune schimbul. „Căci dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, cu ce vă deosebiţi de păgâni, pentru că şi ei fac acest lucru?”
Cui i se pare că a dat suficient trebuie să ia seama că ceea ce a dat nu este de fapt dar. Cine ține minte cât a dăruit sau face public și își notează în memoriile sale, acela nu a dăruit, de fapt. Cine cântărește, măsoară, numără ceea ce dă, nu dăruiește de fapt. Îmi amintesc de un prieten din tinerețe care era tare intrigat de faptul că vărul său, la care lucra, îi dăruia la sfârșit de săptămână o bucată mare de brânză, pe care o cântărea de fiecare dată.
Opusul darului este preţul, cumpărarea. Un obiect devine dar când îl dăm cuiva de drag şi acelaşi obiect este preţ de cumpărare când îl dăm din interes sau din obligaţie. Când este dar, este expresie a iubirii, când este preţ de cumpărare, este expresie a prostituării.
Cultura dominantă în lumea de astăzi este cultura banului, a preţului, a eficienței exterioare. Omul trăieşte cu iluzia că totul poate fi cumpărat, totul are un preţ. Deși a rămas evident pentru toată lumea că iubirea nu poate fi cumpărată, nu are preț.
Biserica este spațiul darului prin excelență. Și trebuie să protejăm cât se poate acest aspect esențial, luptându-ne cu inerția lumească care ne amăgește cu eficiența reglementărilor și rigorilor, a disciplinei constrânse, supervizate, controlate. Trebuie să nu uităm de corecturile pe care le face Domnul Hristos mentalităților lumești care măsoară darul, atunci când ne spune că, aducând la templu doi bănuţi, bătrânica văduvă a dăruit mai mult decât cei care aduceau mulţi bani.
Dacă vom face daruri numai cu anume prilejuri îndătinate, atunci darul nostru este afectat de rutină, de obligație, de conveniență. Ca darul nostru de Crăciun, de ziua numelui sau de aniversare să nu fie anulat în bună parte de acestea trebuie să facem daruri și fără un prilej anume. Numai de drag.
Sărbătorile sunt bune prilejuri de a ne manifesta dragostea dăruind. Fără nici o îndoială, darul este măsura iubirii. Atât iubești cât dăruiești!