Atotprezenţă şi Parusie

Parusia este revelarea, descoperirea şi manifestarea supremă a atotprezenţei, prin arătarea şi venirea întru slavă pe norii cerului a Celui ce şade de-a dreapta Tatălui. Atotprezenţa pregăteşte Parusia. Atotprezenţa este temeiul şi fundamentul Parusiei, iar Parusia este împlinirea şi desăvârşirea văzută a atotprezenţei. Atotprezenţa este treimică, iar Parusia este hristică. Atotprezenţa este din veci şi pentru veci. Parusia are ca temelie Întruparea, Pătimirea, Învierea şi Înălţarea la cer, iar ca pregătire Cincizecimea. Duhul Sfânt Cel prezent, viu şi lucrător în Biserică şi în lume pregăteşte Parusia ca pe o supremă Cină din Emaus. Parusia închide uşa vremurilor şi deschide uşa veşniciei.

„Şi cele patru făpturi vii, având fiecare dintre ele câte şase aripi - precum serafimii - sunt pline de ochi, de jur-împrejur şi pe dinăuntru - precum heruvimii - şi odihnă nu au ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel ce era şi Cel ce este şi Cel ce vine“. „Cel ce este“ este Acelaşi cu „Cel ce vine“ (Apocalipsă 1, 8). Cel ce şade de-a dreapta Tatălui şi este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului“; Cel ce umple cerul şi pământul cu mărirea şi prezenţa Lui este Acelaşi cu Cel ce vine pe norii cerului (Apocalipsă 1, 7). Cel conştientizat ca atotprezent de către psalmistul David este „Judecător al celor vii şi al celor morţi“. Cuvintele Sfântului Apostol Iacob: „Iată, Judecătorul stă înaintea uşilor“ exprimă adevărul biblic şi dogmatic despre Parusia Domnului care din însăşi joia Înălţării la cer se află înaintea uşilor istoriei şi ale timpului. Parusia Domnului este transfigurarea şi slava atotprezenţei lui Dumnezeu. Parusia este scopul şi esenţa atotprezenţei, iar atotprezenţa este nimbul Parusiei. Astfel, conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu este garanţia pregătirii şi aşteptării eshatologice a Parusiei Domnului, ca revelaţie ultimă, finală şi veşnică. De aceea „ştiinţa sfinţilor“ (Pilde 30, 3) şi „cunoştinţa mântuirii“ (Luca 1, 77) ne învaţă să cântăm „Cântarea Cântărilor“ în „Sfânta Sfintelor“, pentru „Sfântul Sfinţilor“ - Iisus Hristos „Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine“ (Apocalipsă 1, 8).

Parusia - speranţa Bisericii, atotprezenţa - credinţa Miresei lui Hristos

Raportul dintre atotprezenţă şi Parusie defineşte esenţa şi sensul existenţei. Atotprezenţa este norul pe care va veni Fiul Omului, iar Parusia este fulgerul care se arată de la răsărit până la apus. Atotprezenţa precedă şi însoţeşte Creaţia, Revelaţia, Providenţa, Întruparea şi Parusia. Între atotprezenţă şi Providenţă există un raport de concomitenţă, pentru că acelaşi Dumnezeu care este atotprezent lucrează şi Providenţa. Parusia este scopul şi sensul Revelaţiei, scopul şi sensul Întrupării, precum şi capătul, cascada de lumină şi de foc şi transfigurarea istoriei. Creaţia este Alfa a toate, iar Parusia este Omega a toate. Parusia este speranţa Bisericii, după cum atotprezenţa este credinţa Trupului şi Miresei lui Hristos, iar împărăţia ce va să vie este dragostea noastră a tuturor şi dorul creştinilor. Parusia dă sens Creaţiei, conţinut Revelaţiei, direcţie Providenţei, scop Întrupării, rost istoriei, încununare Bisericii şi temelie Împărăţiei lui Dumnezeu. Cele şase zile ale Creaţiei şi ziua de odihnă se împlinesc şi se desăvârşesc în ziua celei de a Doua Veniri a lui Hristos. Toate arătările, descoperirile şi cuvintele Revelaţiei se concentrează, se adună şi se înclină în faţa tronului Judecăţii de Apoi, înaintea căruia îşi depun cununile de mărire şi slavă, precum cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsă (4, 10-11). Toate lucrările Providenţei îşi au ecoul în trâmbiţa Învierii celei de Apoi şi toate consecinţele Întrupării, respectiv Învierea cea de a treia zi, Înălţarea la cer şi Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt, se încununează prin Parusia Domnului. Astfel Parusia, ca esenţă a eshatologiei, este totodată transfigurarea cosmologiei, împlinirea antropologiei, desăvârşirea hristologiei şi lucrarea prevmatologiei.

Toate teofaniile vechi-testamentare şi epifaniile neo-testamentare se întâlnesc în atotprezenţă şi se împlinesc în Parusie. De aceea, toţi norii cerului pot şi trebuie contemplaţi ca „înaintemergători“ ai norului plin de slavă, lumină şi strălucire, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară, în ziua Parusiei. „Norii sunt căruţa Ta şi te porţi pe aripile vânturilor“ (Psalmul 103) şi „Norii sunt pulberea de sub picioarele Lui“ (Naum 1, 3).

Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

Oamenii au început a redescoperi atotprezenţa lui Dumnezeu - Cel ce pretutindenea este şi pe toate le împlineşte, precum în rugăciunea „Împărate ceresc“ - abia atunci când, pe vremea lui Enos, fiul lui Set, „au început a chema numele Domnului Dumnezeu“ (Facere 4, 26). Enoh a umblat înaintea lui Dumnezeu două sute de ani, având în mod desăvârşit conştiinţa atotprezenţei Lui, până când a fost răpit la cer (Facere 5, 22). Patriarhul Noe descoperă atotprezenţa lui Dumnezeu aflând har înaintea Lui şi mergând pe calea Domnului (Facere 6, 8-9), fapt pentru care avea să primească porunca facerii corabiei, închisă şi purtată pe apele potopului de însăşi mâna Domnului (Facere 7, 16). Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezu avea să-l învrednicească pe patriarhul biblic de încheierea legământului cu Dumnezeu, sub semnul şi lumina curcubeului. Patriarhul Avraam descoperă atotprezenţa lui Dumnezeu prin Teofania de la stejarul Mamvri şi prin minunea de pe Moria, iar patriarhul Iacob prin revelaţia de la Betel şi de la Peniel. Moise îşi însuşeşte conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu prin revelaţia rugului aprins, trecerea Mării Roşii şi primirea tablelor Legii pe muntele Sinai, stâlpul de foc fiind semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel şi a atotprezenţei Lui, în orice loc şi în orice timp. Proorocul Samuel va fi descoperit atotprezenţa lui Dumnezeu prin chemarea minunată din cortul sfânt, atunci când răspunde: „Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă!“, iar cuvintele psalmistului: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin“ stau mărturie a conştiinţei atotprezenţei lui Dumnezeu pe care a avut-o regele David, fie dacă s-ar fi suit la cer, fie dacă s-ar fi sălăşluit la marginile mării, luându-şi aripile de dimineaţă, fie dacă s-ar fi coborât în adânc (Psalmul 138, 7-12). Sfântul Prooroc Ilie, precum toţi proorocii, a fost stăpânit de conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, atât la pârâul Cherit şi în Sarepta Sidonului, cât şi pe Carmel şi la Horeb, şi dincolo de Iordan, de unde a fost înălţat la cer. Temelia conştiinţei atotprezenţei lui Dumnezeu pentru proorocul Isaia va fi fost vedenia serafimilor din templu; pentru proorocul Iezechiel, descoperirea heruvimilor de la râul Chebar, iar pentru Sfântul Prooroc Daniel revelaţia „Celui vechi de zile“. Pentru profetul Iona, conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu şi a providenţei Lui îşi atinge punctul culminant prin rugăciunea din pântecele chitului şi prin contemplaţia duhovnicească din coliba de la răsărit de Ninive, iar turnul cel de veghe al proorocului Avacum nu se sprijină pe altceva decât pe aceeaşi conştiinţă a atotprezenţei divine.

Epifania de la Iordan, semn al prezenţei lui Dumnezeu

Intensitatea maximă a conştiinţei atotprezenţei lui Dumnezeu, pentru Sfântul Ioan Botezătorul, avea să fie Epifania de la Iordan şi Botezul Domnului; după cum, pentru Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, acelaşi har şi dar avea să fie împărtăşit la Schimbarea la Faţă a Domnului de pe Muntele Taborului. Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu avea să-i însoţească toată viaţa, precum Hristos Cel Înviat pe drumul spre Emaus, pe sfinţii ucenici Luca şi Cleopa, după Cina şi arătarea din Emaus, precum pe Sfântul Apostol Pavel, după revelaţia de pe drumul Damascului. Pietrele de temelie ale conştiinţei luminoase a atotprezenţei lui Dumnezeu de care s-a învrednicit Sfântul Apostol şi evanghelist Ioan aveau să fie: minunea de pe Tabor, plecarea capului pe pieptul Mântuitorului la Cina cea de Taină, şederea şi rămânerea statornică lângă crucea Domnului, alergarea la mormânt în dimineaţa Învierii, cele din urmă cuvinte ale Domnului mai înainte de Înălţare, Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt şi revelaţia din Insula Patmos. Pentru toţi sfinţii apostoli, ca şi pentru toţi sfinţii şi creştinii de pretutindeni, fundamentul hristologic al conştiinţei atotprezenţei lui Dumnezeu este Întruparea, Învierea şi Înălţarea la cer ale Mântuitorului, iar fundamentul pnevmatologic este Pogorârea Duhului Sfânt sub chip de limbi de foc, care ni-L fac prezent în Biserică şi în lume pe Dumnezeul Treimic, prin sfintele Taine, ierurgii, slujbe şi rugăciuni.

Conştiinţa teologică şi apostolică a atotprezenţei lui Dumnezeu este exprimată în mod desăvârşit de către Sfântul Apostol Pavel în predica sa în Areopagul din Atena: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Faptele Apostolilor 17, 28), după cum conştiinţa ortodoxă, trăirea şi mărturisirea acestei taine şi a acestui adevăr dogmatic este exprimată, în numele tuturor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi evidenţiată cel mai bine prin trei apoftegme celebre ale Sfinţilor Părinţi ai deşertului din Patericul egiptean: „Oriunde vei merge, pe Dumnezeu să-L ai pururea înaintea ta“ (avva Antonie 3); „Dumnezeu aici este şi pretutindenea este Dumnezeu“ (avva Visarion 1) şi: „Călătorea odinioară avva Daniil şi avva Ammoi. Şi a zis avva Ammoi: Când vom şedea şi noi la chilie, părinte? Zis-a avva Daniil lui: Cine ia de la noi pe Dumnezeu acum? Dumnezeu este în chilie şi iarăşi Dumnezeu este în afară de chilie“ (avva Daniil 5) - „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem“ (Faptele Apostolilor 17, 28). Întru El trăim, întru El vieţuim, întru El respirăm, întru El simţim, întru El gândim, întru El privim, întru El cunoaştem, întru El iubim. Întru El ne mişcăm paşii vieţii, bătăile inimii, gândurile minţii şi aripile sufletului. Întru El ne rugăm, cu El vorbim, pe El Îl contemplăm. Întru El suntem, întru El existăm, întru El fiinţăm, aici şi în veşnicie. Iubirea Lui ne hrăneşte, lumina Lui ne pătrunde, harul Lui ne susţine. Gândul Lui ascuns în noi ne e cale, adevărul Lui descoperit nouă ne este sens şi viaţa Lui împărtăşită nouă ne este înviere.

Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, ca şi continuitate mentală şi spirituală a prezenţei Lui, este din punct de vedere filocalic temeiul rugăciunii neîncetate, al contemplaţiei naturale, al supravegherii minţii şi a gândurilor, al sporirii întru virtute, al adâncirii întru tăcere şi smerenie şi al înflăcărării dragostei faţă de Cel atotprezent. Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu ne umple viaţa şi sufletul, inima şi mintea cu bucuria, pacea, liniştea şi iubirea lui Hristos prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.

Conştiinţa păcătoşeniei, dovada atotprezenţei lui Dumnezeu

Conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu este legată de conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi şi conştiinţa celui dintâi dintre păcătoşi se raportează la conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu. Niciodată nu vom putea şti însă care o precedă şi o determină pe cealaltă. Simţindu-te cel dintâi dintre păcătoşi descoperi atotprezenţa lui Dumnezeu şi descoperindu-L pe Dumnezeu atotprezent, nu poţi decât să te simţi cel dintâi dintre păcătoşi, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, preluate de către Sfântul Ioan Gură de Aur la începutul rugăciunii de dinaintea Sfintei Împărtăşanii: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu“. Acest cuvânt apostolic este întărit de cuvântul patristic al avvei Sisoe cel Mare din acelaşi Pateric egiptean: „Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui bătrânul: nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta împreună cu osteneala trupească povăţuieşte la chipul smeritei cugetări“. A te vedea pe tine însuţi sub toată zidirea însemnează a te simţi mai prejos şi mai vinovat decât toţi înecaţii de pe vremea potopului; mai prejos şi mai vinovat decât locuitorii Sodomei şi ai Gomorei din adâncul Mării Moarte; mai prejos şi mai vinovat decât egiptenii din oastea lui faraon, înecaţi în adâncul Mării Roşii; mai prejos şi mai vinovat decât cei răzvrătiţi împotriva lui Moise pe care i-a înghiţit pământul; mai prejos şi mai vinovat decât cei ce L-au osândit şi răstignit pe Domnul; mai prejos şi mai vinovat decât tâlharul cel de-a stânga, răstignit şi osândit; mai prejos şi mai vinovat decât fecioarele cele neînţelepte de la venirea Mirelui şi decât caprele de-a stânga de la Judecata de Apoi; cu un cuvânt, mai prejos şi mai vinovat decât toţi cei din iad şi decât cel fără haină de nuntă, care s-a trezit aruncat în întunericul cel mai dinafară (Matei 22, 13). Atunci vei simţi nevoia adâncă a unui „potop cu apă“ de lacrimi şi plâns izvorât din dumnezeieştile cuvinte ale Facerii, înţelese în duh filocalic: „În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; şi a plouat pe pământ - cu plâns, jale şi lacrimi - patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.“ (Facere 7, 11-12).

Fulgerul Revelaţiei şi rugul aprins al Parusiei

Această aparentă inversare metaforică de termeni teologici între rugul aprins al Revelaţiei (Exod 3, 2) şi fulgerul Parusiei (Matei 24, 27) nu vrea decât să scoată în evidenţă caracterul supraluminos şi instantaneu al Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale şi dimensiunea revelaţională, apocaliptică şi eshatologică a Parusiei Domnului. Deşi Revelaţia dumnezeiască este asemenea rugului aprins sau mai bine zis este plină de ruguri aprinse, totuşi ea este şi asemenea fulgerului ce brăzdează şi luminează cerul întunecat al existenţei postedenice. De asemenea, deşi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos aseamănă cea de a Doua Lui Venire cu fulgerul care „iese de la răsărit şi se arată până la apus“ - de la răsăritul lumii până la apusul ei -, Parusia Domnului este şi va fi totodată împlinirea, adeverirea şi desăvârşirea rugului aprins al Revelaţiei care va strălumina veşnicia cea fără de hotar a împărăţiei iubirii lui Dumnezeu. Revelaţia dumnezeiască ne uimeşte, ne cutremură şi ne bucură în acelaşi timp precum fulgerul în vreme de furtună sau de noapte. Parusia Domnului ne va copleşi şi ne va învălui cu lumina ei precum rugul aprins pe Moise.

Fulgerul Parusiei este esenţa rugului aprins al Revelaţiei, iar rugul aprins al Revelaţiei este haina de lumină a fulgerului Parusiei. Revelaţia dumnezeiască a Vechiului şi a Noului Testament a fost nu numai fulgerătoare, ci şi asemenea unui fulger care „iese de la răsărit şi se arată până la apus“ - adică de la Facere la Apocalipsă. La fel, Parusia Domnului va fi nu numai asemenea fulgerului care „iese de la răsărit şi se arată până la apus“, ci şi asemenea rugului aprins ce se va pogorî pe norii cerului „ca să judece viii şi morţii“. Înaintea rugului aprins al Parusiei, precum înaintea fulgerului Revelaţiei, ne vom arunca cu toţii încălţămintea din picioarele noastre, acoperindu-ne feţele, căci locul pe care vom călca - cerul cel nou şi pământul cel nou (II Petru 3, 13; Apocalipsă 21, 1) - „este pământ sfânt“.

Istoria şi eshatologia, ambele sub semnul atotprezenţei lui Dumnezeu

„Iar Iisus a zis: Eu sunt, şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului“ (Marcu 14, 62; Matei 26, 64; Luca 22, 69). În răspunsul dat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la întrebarea arhiereului din Vinerea Patimilor: „Eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu“ (Matei 26, 63) sau „Fiul Celui binecuvântat?“ (Marcu 14, 61) contemplăm descoperirea adevărului de credinţă fundamental şi actual al creştinismului: Şederea lui Iisus Hristos Cel Înviat de-a dreapta Tatălui şi venirea Lui întru slavă pe norii cerului la Parusie. În cuvintele Mântuitorului desluşim deopotrivă prezentul cel ce este de faţă şi viitorul final, cel ce va fi şi va veni, istoria şi eshatologia, contemporaneitatea noastră cu Hristos şi înfăţişarea noastră înaintea dreptului Judecător. „De acum“ înainte spune Sfântul Matei şi precizează Sfântul Luca (Matei 26, 64; Luca 22, 69), adică din Vinerea Patimilor, din Duminica Învierii şi din Joia Înălţării la cer, vom vedea cerurile deschise, vom contempla pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Tatălui, vom crede şi vom mărturisi acest adevăr suprem prin cuvintele Sfântului Arhidiacon Ştefan din ziua Revelaţiei din sinedriu şi a muceniciei sale: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!“ (Faptele Apostolilor 7, 56). „De acum“ înainte Îl vom dori şi-L vom aştepta în fiecare zi pe Iisus Hristos „venind pe norii cerului“ (Marcu 14, 62) ca să judece viii şi morţii.

Prima parte a cuvântului din răspunsul Mântuitorului dat arhiereului se referă la contemplaţia mentală prin credinţă - şi în cazuri excepţionale prin descoperire - a şederii Mântuitorului de-a dreapta Tatălui, de la Înviere şi Înălţare până la Parusie, iar partea a doua a cuvântului din acelaşi răspuns adevereşte şi mărturiseşte credinţa nestrămutată şi nădejdea sigură în cea de a Doua Venire a Domnului, bucuria Bisericii şi speranţa lumii. Credinţa în prezenţa şi şederea lui Hristos Cel Înviat de-a dreapta Tatălui ne umple conştiinţa de bucurie şi cutremur, inima de dragoste şi sufletul de încredere neţărmurită. Credinţa în prezenţa şi şederea lui Hristos de-a dreapta Tatălui ne modelează trăirea, ne adânceşte întru smerenie şi ne întraripează dorul întru dragoste, asigurându-ne că El, Cel prezent şi atotprezent, este cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului“. Această credinţă este cheia de boltă a contemplaţiei şi piatra cea din capul unghiului a eshatologiei, până în cea din urmă zi a istoriei Bisericii şi a vieţuirii creştine. „Maran atha! Domnul nostru vine!“ (I Corinteni 16, 22). „Amin! Vino, Doamne Iisuse!“ (Apocalipsă 22, 20).

† DANIIL STOENESCU

Episcop-locţiitor al Daciei Felix