Boboteaza - etapă fundamentală a dumnezeieștii Iconomii

Potrivit învățăturii revelate a Bisericii, Iconomia dumnezeiască cu privire la om începe cu Nașterea cea mai presus de fire a lui Hristos, prin care El a luat nu doar trup omenesc, ci întreaga fire omenească - firea întregului Adam - și se continuă cu Botezul Domnului. La Bobotează obișnuim să spunem că se curățesc firile - firile create, desigur - iar cea dintâi care este curățită aici este firea omenească. Această purificare este necesară din pricina căderii în păcat a omului primordial, păcat care a atras după sine nu doar pedeapsa corespunzătoare, izgonirea din Raiul pământesc, ci și faptul că, prin acesta, în însăși firea omului s-au născut: întinăciunea, stricăciunea și moartea. Așadar, de aceea, mai întâi - aceasta fiind așa-zisa latură negativă a Iconomiei -, Se întru­pează Dumnezeu Cuvântul, pentru restaurarea firii ome­nești din păcat și urmările acestuia, și apoi - latura pozitivă a Iconomiei - pentru veșnica îndumnezeire a omului în Împărăția lui Dumnezeu, care începe din această viață.

După căderea protopărinților, parcursul spiritual al omului este deturnat de la scopul său inițial și ajunge să fie unul marcat de robia patimilor și de confuzia înșelării idolatre, pe care Sfântul Grigorie Teologul în Cuvântarea la Bobotează, printr-o privire sinoptică, o surprinde astfel: „Căci grozăvia cea mare nu este aceea că fiind noi creați pentru a făptui lucrurile cele bune, spre slava şi lauda Celui ce ne-a creat şi spre a lui Dumnezeu imitare, pe cât este cu putință, ne-am făcut mijloc de pornire spre toate patimile, care în mod rău sunt hrănite şi care-l secătuiesc pe omul lăuntric, ci mai ales că i-am rânduit chiar zei avocați ai patimilor”. Așadar, ca urmare a căderii, omul rătăcește piezându-și sensul primit la creație, își îndumnezeiește patimile și prin aceasta își întunecă după chipul lui Dumnezeu din sine, rămânând lipsit de putința de a-și mai vedea prototipul dumnezeiesc.

Firea schimbătoare a omului

Potrivit aceluiași teolog, firea creată a omului este primitoare de schimbare, ca una ce a venit „din cele ce nu sunt în cele ce sunt” (2 Macabei 7, 28). Această cunoaștere a calității propriei firi, totdeauna diferită de firea necreată a Dumnezeirii, constituie și începutul primirii milostivirii lui Dumnezeu: „Prin urmare, întrucât mărturisesc că omul este viețuitor primitor de schimbare şi fire curgătoare şi acest lucru îl primesc cu bună-voire, şi mă închin Dătătorului, şi-l împăr­tășesc şi altora, şi milostivirea milei ce mi-a fost dată o dăruiesc” (Cuvântarea la Bobotează).

Poate că și din acest motiv, primul om care Îl vede pe Hristos în măreția Sa mesianică este Ioan Botezătorul, cel despre care Scriptura dă mărturie că a fost cel ce s-a nevoit cel mai mult să-și înfrâneze schimbătoarea sa fire omenească. Și aici să nu creadă cineva că este vorba doar de asceza trupească, cum suntem adesea tentați să apreciem efortul Botezătorului, ci, în principal, de asceza minții, de biruința asupra duhurilor viclene, care sunt în văzduh, dar care și în ape sălășluiau până la venirea Mântuitorului. În acest sens, unul dintre troparele Vecerniei Bobotezei grăiește: „Pe Luminătorul nostru, Care luminează pe tot omul, văzându-L Înaintemergătorul, venind să Se boteze, i se bucură sufletul...”!

Etapa curățirii

În multe tropare de la Vecernia praznicului ne este descris în chip minunat actul curățirii firii omenești. Selectăm aici doar două dintre cele mai expresive texte: „Vrând să mântuiești pe omul cel rătăcit, nu ai socotit nevrednicie a Te îmbrăca în chip de rob; că se cuvenea Ție, Stăpânului și Dumnezeu, să primești cele ale noastre, pentru noi. Că Tu, Izbăvitorule, botezându-Te cu trupul, ne-ai învrednicit pe noi de iertare”. Și: „Astăzi Făcătorul cerului și al pământului vine cu trupul la Iordan cerând botez, Cel ce este fără de păcat, ca să curățească lumea de înșelăciunea vrăjmașului. Și se botează de către rob, Stăpânul tuturor, și dăruiește, prin apă, curățirea neamului omenesc”. Se observă aici limpede subliniat faptul că actul curățirii omului și a întregii lumi create vine doar prin firea omenească a lui Hristos. Acesta este și sensul profund al Nașterii, care se continuă cu Botezul Mântuitorului în râul Iordan.

Importanța curățirii

Ajungem la acest punct emblematic pentru întreaga tradiție ascetică filocalică: importanța curățirii de patimi în viața creștinului. În tradiția ortodoxă, acest efort ascetic nu este niciodată luat în sine, ci are drept scop vederea lui Dumnezeu, după cum și fericirea a șasea grăiește (cf. Matei 5, 8). Dar și Sfântul Grigorie Teologul dezvoltă spunând: „Pentru aceasta mai întâi este nevoie ca omul să se curăţească pe sine şi apoi să se apropie şi să devină familiar cu Cel curat; dacă nu voim să pătimim ceea ce poporul lui Israel a pătimit, neputând îndura slava feţei lui Moisi, din care pricină acesta avea nevoie de acoperământ, sau să pătimim şi să spunem ceea ce a pătimit şi a spus Manoe: «Suntem pierduţi, o, femeie, căci L-am văzut pe Dumnezeu»” (Cuvântarea la Bobotează).

Sensul eshatologic al Iconomiei

Desigur că etapele dumnezeieștii Iconomii sunt separate între ele doar din punct de vedere didactic, în realitate, acestea se află într-o neîntreruptă continuitate dată de Săvârșitorul acestora, care este Domnul Iisus Hristos, și toate tind spre ținta lor finală. Din acest motiv, Boboteaza, ca și Nașterea lui Hristos, de altfel, cuprind în sine și trimiteri spre această încununare a Iconomiei, care se va întâmpla în veșnicul eshaton, anume îndumnezeirea omului. Și iată cum este consemnată această temă specifică teologiei ortodoxe în unul dintre troparele Utreniei Bobotezei: „Împărate fără de început, desăvârșind firea omenească, ai uns-o cu împărtășirea Duhului și cu ape preacurate ai curățit-o și puterea întunericului biruind, ai mutat-o acum la viața cea neîncetată”. Așadar, în mod obiectiv, întreaga fire omenească asumată de Hristos este îndumnezeită încă de la Bobotează, rămâne doar ca fiecare persoană în parte să-și însușească în chip subiectiv darul îndumnezeirii.