Bucuria ca sens al vieții creștine

Alături de mărturiile scriptu­ris­tice și de cele amintite de Sfânta Tradiție în legătură cu bucuria martorilor care au participat, prin prezența lor, la evenimentul istoric al Învierii, este lesne de observat atitu­dinea creștinului contemporan, care, în ciuda greutăților și a vicisitudinilor timpului, continuă să se împărtășească și să prelun­geas­că, an de an, ecoul bucuriei Învierii Mântuitorului. Ne bucurăm împreună de săr­bă­toare, ne bucurăm de izbânda lui Hristos, ne bucurăm și ne împărtășim din prezența semenilor care se bucură cu noi. Este o bucurie care ne întărește, ne moti­vează și ne transformă. Care este, însă, izvorul acestei bucurii? Care este sensul ei? Ne propunem să alcătuim un răspuns la aceste întrebări în rândurile următoare.

Coordonatele scripturistice referitoare la bucurie sunt întâlni­te deopotrivă în scrie­rile Sfinților Părinți, precum și în învățăturile dogmatico‑morale ale Bisericii Ortodoxe. Purtător al chipului lui Dumnezeu încă de la creație (Fac. 1, 26‑27), omul nu tră­iește bucuria în nici un alt context, decât atunci când se bucură de comuniunea cu Creatorul său, pre­cum și de comuniunea cu seme­nii, de asemenea purtători ai chipului dumnezeiesc. Este motivul pen­tru care Sfântul Ioan Casian amin­tește că „Dumnezeu nu po­run­cește să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului și să cunoaștem că sănătatea sufletului se do­bân­deș­te nu despărțindu‑ne de oameni, ci petrecând și exer­ci­tân­du‑ne cu cei virtuoși” (Filocalia, vol. I, p. 116). Cu alte cuvinte, bucuria se naște din fapte virtuoase, adică din acele acțiuni prin care omul se îndreaptă către comuniunea cu Creatorul său, către fericirea cea veșnică.

Sfântul Ioan Gură de Aur pune un mare accent pe caracterul comunitar al bucuriei, amintind că iubirea este bucuria de a face altora bucurie. Prin urmare, departe de a fi rezumată la o simplă sa­tisfacție a unei acțiuni bine făcute, bucuria capătă, în Sfânta Scriptură, valențe veșnice, mântuitoare. Sfinții Părinți nu vorbesc despre bu­curie ca despre o satis­facție a unei acțiuni anume sau limitând‑o la anumite momente precise din via­ța omului. Cu atât mai mult, bu­curia nu se rezumă la intenții he­doniste. În căutarea lui Hristos și în efortul depus pentru aflarea Acestuia, creștinul trăiește o bucu­rie continuă, vie, lucrătoare, mereu amplificată de scopul urmărit, deo­po­trivă motivantă și angrenantă. Începutul acestei bucurii îl constituie harul împărtășit la Botez, care constituie atât ajutorul lui Dumnezeu pentru creștinul nou botezat, cât și garanția faptu­lui că Hristos îi cheamă pe oameni la El, să se bucure împreună cu El. Bucuria este împărtășire din Hristos și împărtășirea lui Hristos față de ceilalţi semeni. Ea nu este doar un moment din istoria unei per­soane, după cum Hristos nu re­prezintă doar un episod din exis­tența creștinului, ci Se identifică cu întreaga lui trăire. Acesta este motivul pentru care, în numeroase rânduri, literatura patristică recomandă să „nu ne bucu­răm când facem bine cuiva, ci când răbdăm dușmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopțile zilelor, așa urmează răutățile binefacerilor” (Filocalia, vol. I, p. 262). Faptul că, în sens creștin, bucuria implică deopotrivă întreaga trăire a omului, ca progres și înaintare către via­ța veșnică este subliniat de ace­­lași sfânt Ioan Casian, care amin­tește că „întristarea cea după Dumnezeu, hrănind sufletul cu nă­dejdea pocăinței, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor și ascultător spre toa­tă lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blând, gata să sufere răul și să rabde toată buna osteneală și zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, credința și înfrânarea” (Filocalia, vol. I, p. 116).

O remarcă foarte interesantă cu privire la prezența bucuriei în viața omului o găsim în introducerea semnată de părintele Dumitru Stăniloae la lucrarea „Răspunsuri către Talasie”, a Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Plăcerea şi durerea trupească s‑au putut naște prin faptul că omul, ca făptură mărginită, a fost dotat de Dumnezeu cu capacitatea de‑a se bucura de ceea ce întregeşte pe planul esenţial sau spiritualal fiinţa sa, adică de Dumnezeu, şi de a se îndurera de împuținarea vieţii sale spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale exis­tențe [...] Dar omul, având şi o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare, ce‑o are în totalitatea fiinţei sale, s‑a obişnuit să se actualizeze ca plăcere pentru ceea ce‑i sporește viaţa trupească, părându‑i‑se că aceasta e o sporire a fiinţei sale integrale, şi ca o neplăcere pentru ceea ce‑i restrânge prosperitatea trupească, confundând iarăși trupul cu totalitatea fiinţei sale. Iar cele ce‑i sporesc sau împuținează viaţa trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin cădere, binele şi răul pentru om s‑au limitat la ceea ce‑i bine şi rău pentru trup, adică la lumea sensibilă; aceasta‑i cunoştinţa sau falsa cunoştinţă la care a ajuns prin cădere, cunoştinţa pe care i‑a dat‑o lumea ca pom al cunoștinței unui astfel de bine şi astfel de rău. Astfel omul n‑a mai socotit că binele stă în planul spiritual şi n‑a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale” (Filocalia, vol. III, pp. 13‑14). Opinăm că textul prezentat surprinde în profunzime problema bucuriei și a sensului pe care aceasta o are în creștinism.

Bucuria creștină depășește lumea sensibilă, materialismul, și nu se rezumă la reușite, la câștig sau la diverse satisfacții, așa cum suntem tentați să credem, ci este legată de însuși sensul existenței omului: sfințenia. Pe de altă parte, bucuria are rolul de a motiva, de a angrena omul în fapte bune. Fiind dar al Duhului Sfânt, bucuria are rolul de a‑l ține concentrat permanent pe om în direcția lui Hristos. Sfântul Petru Damaschinul remarcă acest raport dintre bucuria ca împlinire spirituală și Dumnezeu ca împlinire a acestei bucurii: „De nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. Căci Iov cercetând viața omenească, a aflat‑o cuprinzând tot necazul” (Filocalia, vol. V, p. 250). Prin urmare, a te bucura nu este o chestiune de moment, ci o coordonată caracterizată de continuitate și continuă devenire, intensificare, potențare.

De asemenea, a te bucura reclamă întotdeauna prezența semenilor, pentru că, întocmai celor afirmate de Sfântul Maxim Mărturisitorul, „cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s‑au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndrepta­rea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită” (Filocalia, vol. II, p. 71). Creat de un Dumnezeu al iubirii, Care cheamă și invită mereu la El, taina omului se descoperă prin comuniune, prin dialog, prin împreună‑aflare a fericirii. În acest context, așa cum aminteam, bucuria devine, deopotrivă, împăr­tășire și mărturisire, primire și dă­ruire, căutare și aflare.

Bucuria Învierii, bucuria vieții în Hristos

Nici un alt eveniment din istorie nu a adus atâta bucurie cum a adus Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Din această cauză, scurta noastră reflecție cu privire la tema bucuriei a început și o vom încheia referindu‑ne la acest mare praznic al Ortodoxiei. Deși petrecută acum aproape 2.000 de ani, în lumina Învierii Domnului bucuria nu reprezintă astăzi ceva anacronic. Dimpotrivă, observăm că și în prezent, creștinii așteaptă cu aceeași nerăbdare această mare sărbătoare și se bucură, an de an, la fel de mult de vestea Învierii Mântuitorului, fiind încredințați de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, potrivit căruia, pe cel ce se bucură în Domnul, nici un necaz nu‑l va scoate din bucuria lui.

Despre această bucurie a Învierii, certificată, pe drept cuvânt, de cele amintite în rândurile de mai sus, dau mărturie chiar cântările care împodobesc acest praznic. Versetele introductive ale psalmului 67, preluate ca stihuri în cadrul slujbei pascale, vorbesc despre bucuria și veselia drepților îna­intea lui Dumnezeu: „Drepţii să se bucure şi să se veselească îna­intea lui Dumnezeu” (Ps. 67, 3). Pericopa evanghelică citită în debutul slujbei pascale amintește de îndemnul dat de Mântuitorul cel Înviat femeilor mironosițe: „Bucu­rați‑vă!”, îndemn preluat, apoi, și în textul primelor cântări ale Canonului Învierii (stihira a II‑a și a III‑a a Cântării I), precum și în textul Condacului Învierii. Cântarea a IX‑a a Canonului („Luminează‑te, luminează‑te...”), textul stihirilor Învierii și cel al frumosului imn „Ziua Învierii...” întregesc salba de cântări și laude care fac din Praznicul Învierii un praznic al bucuriei, o sărbătoare a veseliei. Bucuria Învierii lui Hristos, împărtășită de creștini, nu se fundamentează pe un câștig material sau pe vreun succes (sensibil) imediat, ci pe darul vieții, pe care Hristos, prin moartea și învierea Sa, l‑a (re)dăruit tuturor oamenilor.

Sfântul Ioan Casian a observat că „întristarea tulbură toate sfatu­rile mântuitoare ale sufletului și usucă toată puterea și stăruința lui, făcându‑l ca pe un ieșit din minte și legându‑l de gândul deznădejdii [...] îi pricinuiește scârbă față de toate lucrurile și față de însăși făgăduința vieții” (Filocalia, vol. I, p. 115). Luminați de Învierea lui Hristos și încredințați că, prin aceasta, fiecare dintre noi, cei ce ne‑am bucurat, am primit încre­din­țarea învierii noastre la viața cea veșnică, îndemnăm la rân­du‑ne la bucurie duhovnicească. O bucurie care, iată, depășește efemerul și își găsește leagăn în co­muniunea cu Dumnezeu; o bucurie care împărtășește iubire, care împărtășește viață, înviere. O bucurie care se naște din credință și care, mai mult ca oricând, cheamă și îndeamnă la mărturisire: Hristos a înviat!