Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Bucuria prezentului continuu şi sfinţirea lăuntrului omului (II)
Continuitatea sau frecvenţa împărtăşirii credincioşilor la Sfânta Liturghie este perpetuată fără echivoc în rânduiala împărtăşirii preoţilor din Sfântul Altar. Aici se poate observa că în Biserica Ortodoxă nu poate exista Liturghie fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Păcat că s-a restrâns această rânduială doar la cei din Sfântul Altar. Şi dacă ni s-ar obiecta că cei din Sfântul Altar sunt persoanele sfinţite pentru a face aceasta înadins? O astfel de obiecţie ar justifica subtil şi fără drept o teză din afara Ortodoxiei, aceea a darurilor supraadăugate. Pentru o scurtă lămurire, atragem atenţia că în virtutea harului primit la hirotonie clericii pot săvârşi Sfânta Liturghie şi, după rang, celelalte Taine ale Bisericii. De fapt, Hristos le săvârşeşte prin ei. Dar clericii, care se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos, sunt ei cei dintâi robi ai lui Dumnezeu păcătoşi (Rugăciunea: „Cred Doamne şi mărturisesc...“), care au nevoie de El pentru a lor „iertare de păcate şi pentru viaţa de veci“, cum înşişi mărturisesc avându-L pe Hristos în palmă înainte de a se împărtăşi, ori de câte ori săvârşesc Sfânta Liturghie. Apoi, prin ei, Hristos Euharistic se dă la „tot poporul“, prezent la Liturghia euharistică, cum citim în rugăciunea de dinaintea sfărâmării Sfântului Trup.
Lăsând deoparte practica în curs de normalizare - mai ales că anul acesta este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre „Anul omagial euharistic“ -, subliniem rugămintea Mântuitorului de a cere la Tatăl Nostru să ne învrednicim să primim Astăzi pâinea cea „suprafiinţială“ (motiv pentru care rugăciunea Tatăl nostru este aşezată în Sfânta Liturghie chiar înainte de împărtăşire), singura care ne poate restaura întreaga fiinţă şi ne poate normaliza întreaga noastră rânduială de viaţă. De aceea, este necesar să dorim această „pâine suprafiinţială“ măcar cu aceeaşi dorinţă cu care căutăm zilnic pâinea care ne susţine hrana trupului şi viaţa biologică - chiar dacă aceasta ne-ar fi de ruşine pentru cei care ne numim creştini.