Cântarea viţei-de-vie

Capitolul 5 din Isaia debutează cu o pildă prezentată poetic: deşi proprietarul se străduieşte să o îngrijească foarte bine, o vie de soi rodeşte aguridă, încât acela hotărăşte să o părăsească. În final se arată că via este Israelul, iar viticultorul Însuşi Iahve (v. 1-7).

Cântarea viei, cum este cunoscută în studiul biblic, combină mai multe specii literare. Cântarea propriu-zisă ţine de la a doua jumătate a versetului 1 până la versetul 2 inclusiv (v. 1b-2), în rest ea este o pildă care foloseşte alegoria, ţinând însă trează atenţia ascultătorilor pentru că devoalează identitatea personajelor abia la final: "via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă" (v. 7). Un ascultător avizat ar fi putut intui însă dezlegarea, pentru că termenii folosiţi pentru "prieten" / "iubit" (yedid şi dod) apar în Vechiul Testament în legătură cu omul iubit de Dumnezeu (Deuteronom 32, 12; Ieremia 11, 15; Psalm 59, 5; 107, 5; 126, 2) (John D.W. Watts, Isaiah 1-33, revised edition, Thomas Nelson Publishers, 2005, WBC 24, p. 85).

Sensul literal

Ca pildă încheiată cu explicaţie, cântarea viei seamănă foarte mult cu parabola profetului Natan, rostită împotriva lui David (2 Regi 12, 1-14). Pe de altă parte, compoziţia este şi o cântare de dragoste, aşa cum traduce şi Biblia sinodală: "Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui". Limbajul scripturistic o numeşte pe femeia iubită vie sau grădină: "Via mea este la mine acasă" (Cântarea cântărilor 8, 16; cf. 2, 15); "iubitul meu să vină, în grădina sa să intre şi din roadele ei scumpe să culeagă, să mănânce" (4, 16). Aceeaşi metaforă se regăseşte şi în literatura ugaritică (Joseph Blenkinsopp, Isaiah 1-39. A New Translation with Introduction and Commentary, The Achor Yale Bible, Yale University Press, New Haven / London, 2000, AB 19, p. 207). Cel care cântă este prietenul viticultorului şi seamănă prin aceasta cu "prietenul mirelui" din Ioan 3, 29. În fine, cântarea aminteşte oarecum şi de desfăşurarea unui proces, ca o parabolă juridică (Watts, Isaiah 1-33, p. 84). Ea conţine acuzarea viei probată cu strădaniile cultivatorului, urmată de îndreptăţirea pedepsei dată de martori. Martorii invocaţi sunt israeliţii: "acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea" (Isaia 5, 3), dar la sfârşit chiar aceştia devin cei acuzaţi: "via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă" (v. 7).

Indiferent însă de aceste discuţii referitoare la specia literară, mesajul de bază al cântării nu poate fi scăpat. Israelul reprezentat de vie nu a adus roadele aşteptate, iar viticultorul, Iahve, îl va pedepsi. Distrugerea ei, permisă de Iahve, face aluzie la cucerirea asiriană, una dintre temele importante ale profeţiei lui Isaia: "Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii! Nu va mai fi tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile" (v. 5-6).

Nu ne-am aştepta deloc la interpretări care să nu se mişte în cadrul acestor linii directoare evidente.

Şi totuşi…

Sfinţii Părinţi sunt foarte atenţi la formularea textului biblic. În comentariul său la cartea profetului Isaia, Sf. Vasile cel Mare observă la început că citim o "ameninţare adusă împotriva viei după dreapta judecată a lui Dumnezeu". Urmează însă o exegeză care la prima vedere pare extrem de speculativă, depărtându-se de sensul literal: "Personajul care proclamă oda este Duhul Sfânt, care cântă cântarea pentru via iubită. Iar această cântare este a Celui iubit. Dar cine este Cel iubit prin fire, dacă nu Cel Unul-Născut, Cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural şi nespus în gândurile tuturor celor raţionale?" (Comentariu la cartea profetului Isaia, Basilica, Bucureşti, 2009, p. 161). Cel iubit este Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, iar Cel care cântă este chiar Duhul Sfânt.

"Coasta mănoasă" (v. 1), pe care e sădită via, capătă o miză care depăşeşte sensul imediat. Termenul original este "corn", iar despre acesta Sf. Vasile spune că este podoabă a capului şi armă pentru animale, dar rămâne uscat şi fără sevă. Şi "după cum capul animalelor cornute iese primul la naştere, dar se împlineşte ultimul şi după mult timp îşi capătă podoaba proprie prin creşterea coarnelor, tot aşa şi Israel a fost chemat primul dintre toate popoarele la aproprierea de Dumnezeu, ş… darţ se va învrednici de desăvârşire la urma tuturor" (pp. 162-163).

Mai mult, Sf. Vasile aminteşte de tradiţia despre locul Golgotei, unde ar fi fost mormântul lui Adam. Craniul lui, "cornul" ca os al capului, a fost arătat ca o privelişte nouă omului care până atunci nu cunoscuse moartea. Dar acelaşi loc, unde moartea a stăpânit, s-a făcut prin înălţarea crucii Mântuitorului un loc mănos al binecuvântării. "De aceea şs-a spusţ "în corn", având ca apărătoare de duşman crucea lui Hristos şi "în şlocţ mănos", ca învrednicit după paradis şal doileaţ dintre toate şlocurileţ de întâietate de sub soare" (p. 163).

Alegoria amănuntelor

Fiecare amănunt al îngrijirii viei deschide posibilitatea unei exegeze alegorice desăvârşite. Gardul sunt poruncile date poporului Israel, plantarea butucilor înseamnă sădirea israeliţilor în pământul făgăduinţei. Soiul nobil al viei este dat de descendenţa din Avraam, Isaac şi Iacov. Turnul zidit în mijlocul viei reprezintă Templul din Ierusalim. Slujindu-se apoi de un joc de cuvinte în limba greacă, Sf. Vasile arată că vasul pentru teasc (prolenion), în care se zdrobeau strugurii, este sinagoga, iar teascul propriu-zis (lenos), recipientul în care se adună mustul, este Biserica. Cele două spaţii sunt legate între ele, fapt sugerat şi de rădăcina comună a cuvintelor, dar particula pro arată că sinagoga precedă Biserica şi va fi înlocuită de aceasta.

Roadele cerute viei sunt faptele bune. Dar în loc de struguri, via a rodit după Septuaginta nu doar "aguridă" (struguri acri, sau chiar putrezi, cum pare că însemnă ebraicul beâuşim), ci "spini", adică şi-a modificat (genetic!) felul rodirii, producând împotriva naturii. "Adică - explică Sf. Vasile - în loc să bucure şi să odihnească şgustulţ, era gata să înţepe şi să rupă şi să-i facă să sângereze pe cei care se apropiau. Pe care dintre profeţi nu l-au ucis, după pilda din Evanghelie? Căci mi se pare că sunt acuzaţi că fac spini nu numai fiind înclinaţi să ucidă, ci pentru că, încetând să mai fie iubitori de Dumnezeu, se fac mai degrabă iubitori de plăceri şi şi-au sufocat mintea cu grijile vieţii precum cu nişte spini" (pp. 164-165).

Urmând iarăşi Septuagintei, Sf. Vasile nu citeşte "oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă", ci la singular şi la vocativ: "Omule din Iuda", Acesta fiind identificat cu Mlădiţa ("sădirea"), deci cu Hristos. Dumnezeu Se coboară la nivelul omului, devenind şi El martor împotriva viei (p. 165).

Şi pedeapsa are o explicaţie alegorică. Dărâmarea gardului înseamnă desfiinţarea Legii: "Cel care a desfiinţat prin învăţături, adică prin contemplările înalte, păzirea literei trupeşti şi umile a Legii, Acela a dărâmat peretele din mijloc al gardului, fără să-Şi lase poporul neîngrădit, ci cuprinzându-l într-o singură curte, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor" (p. 167).

Îndepărtarea gardului înseamnă retragerea pazei date de îngeri şi lăsarea sub puterea duşmanilor, adică a demonilor. "Cei care resping paza cuvântului sunt predaţi gândurilor animalice şi demonilor răi care fac necurăţii" (p. 168).

Netăierea viei înseamnă neexercitarea ascezei. Nefiind tăiată, via îşi risipeşte puterea în corzi, frunze şi cârcei, adică în lucruri inutile, şi nu face vinul care va fi ţinut în cămările împărăteşti. Nesăparea ei se referă la sufocarea sufletului cu bogăţii şi griji lumeşti, închipuite de spini. Sf. Vasile Îl numeşte pe Hristos adevărata vie, după Evanghelia lui Ioan (15, 1-2), încât orice ramură nu poate aduce rod decât întru Hristos.

Pentru Sf. Vasile Vechiul Testament nu îşi împlineşte sensul deplin decât reflectând în fiecare amănunt, aparent nesemnificativ, taina hristologică. Sensul literal nu trebuie abandonat, ci doar amplificat pentru a descoperi adâncimea reală a Scripturilor.

"Personajul care proclamă oda este Duhul Sfânt, care cântă cântarea pentru via iubită. Iar această cântare este a Celui iubit. Dar cine este Cel iubit prin fire, dacă nu Cel Unul-Născut, Cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural şi nespus în gândurile tuturor celor raţionale?" Sf. Vasile cel Mare