Ori de câte ori Sfinții Părinți vorbesc despre patimi, ne atenționează din start asupra unei caracteristici esențiale pentru înțelegerea lor: iraționalitatea, adică asupra absenței unui fundament logic în manifestările patimii. Dar poate că în cazul akediei se observă această trăsătură distinctivă ca la nici o alta dintre patimi.
Chiar și la o simplă privire superficială putem vedea aspectul contradictoriu al patimii în analizele ce se păstrează în scrierile celor care au observat mișcările akediei și, de asemenea, după multă nevoință au izbutit să găsească, totdeauna sub adumbrirea harului, remediile corespunzătoare acesteia.
Akedia, pasivitate și activism simultan
Așa cum am amintit mai sus, există un straniu paradox în manifestările akediei, surprins, printre alții, și de Evagrie Ponticul, în lucrarea Făptuitorul (Praktikos), atunci când consemnează: „Monahul căzut pradă akediei e ager la slujire și socotește drept poruncă satisfacția lui”.
La prima vedere, poate părea puțin ciudată această purtare contradictorie a celui cuprins de akedie: pe de-o parte, lâncezeală și indiferenţă faţă de orice ține de rânduiala ce-l conduce pe monah la scopul mântuirii sufletului, iar, pe de alta, agitaţie şi activism lipsit de socoteală, când este vorba despre muncile gospodărești, despre convorbiri sau despre vizite. Însă, trebuie accentuat faptul că tocmai în această stare contradictorie, tocmai în această manifestare lipsită de vreo logică a patimii se află semnul distinctiv al akediei, indicele că avem de-a face cu o persoană care suferă de patima indusă de demonul amiezei.
La rândul lui, ierom. Gabriel Bunge, în cartea Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, comentează textul evagrian citat mai sus: „Instabilitatea se transformă astfel într-un activism neobosit, preocupat, care se pretinde drept virtutea creștinească a iubirii de aproapele! Dar aceasta nu este nimic altceva decât o iluzie, o autoamăgire primejdioasă. E iluzia agendei pline, care ne induce în eroare cu privire la golul nostru lăuntric”.
Desigur, pentru a înțelege aceste manifestări contradictorii ale akediei trebuie să ținem seama de faptul că patima nu reprezintă o realitate firească, care să existe, să ființeze potrivit unei rațiuni (logos). Iar dacă mai adăugăm ispita vrăjmașului în lucrarea patimii, devine limpede faptul pentru care se pot întâlni astfel de comportamente iraționale. De asemenea, avva Evagrie adaugă, lămuritor pentru înțelegerea acestei patimi, următoarea observație: „Demonul plictiselii (akedia), care se numește și demonul amiezii (cf. Ps. 90, 6), este cel mai apăsător dintre toți demonii; îl atacă pe monah pe la ceasul al patrulea și dă ocol sufletului până la ceasul al optulea”.
Așa cum am amintit și cu alte ocazii, absolut orice patimă este o lucrătură extrem de vicleană, o relație, dacă doriți, între demon, gând și sufletul pătimaș, care primește sugestiile repetate ale demonului, până când acesta va sfârși în convingerea că acele gânduri pătimașe, care-i tot vin în minte, sunt ale lui. Cu siguranță, omul stăpânit de akedie nici nu se poate analiza pe sine, pentru a vedea cât de nefiresc, cât de irațional e comportamentul său. Însă, fără nici o îndoială, această stare contradictorie constituie indicele influenței demonului, promotorul prin excelență al dezordinii, al împotrivirii, al lipsei de logică și, în cele din urmă, al distrugerii.
Contradicțiile existențiale ale akedicului
Continuăm prezentarea akediei, exemplificând-o prin câteva fragmente din lucrarea Scara a Sfântului Ioan Scărarul, care ni-l zugrăvește pe monahul stăpânit de akedie în aceste culori contradictorii: „Vorbeşte despre înfrânare şi se luptă pentru lăcomia pântecelui. Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se, se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi, adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic”. Apoi, Scărarul zice despre același monah: „Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici. Săturându-se, se căiește şi, după puţină vreme, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie”. Și, puțin mai jos, adaugă: „Învaţă despre blândețe, dar se mânie adeseori chiar în timp ce învață despre ea. Trezindu-se din somn, suspină, dar, lăsându-și capul pe pernă, iarăşi se supune patimii!”.
Poate că tabloul zugrăvit de Sfântul Ioan a provocat de-a lungul timpului nu puține zâmbete, însă, cu siguranță, nu este deloc plăcut să pătimești de akedie, ci, dimpotrivă, este o stare extrem de apăsătoare. Este o stare nesuferită în care cel afectat realmente nu știe ce să mai facă ca să iasă din lanțurile patimii, iar uneori, din nefericire, poate recurge la gesturi extreme. Chiar dacă nu simțim o anumită durere fizică în această patimă, akedia este o stare atât de grea, încât Sfântul Isaac Sirul o numește, în lucrarea Cuvinte despre nevoință, „pregustare a gheenei”.
Trăirea inconștientă a patimii
Astfel, devine vital să înțelegem faptul că pentru a ne da seama de patimile ce sălășluiesc în noi, avem nevoie de un povățuitor. Însă, așa cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov - un nevoitor apropiat de zilele noastre -, îndrumătorii experimentați sunt astăzi tot mai rari. Nu de puține ori, textele patristice pot deveni ele însele un astfel de povățuitor sau, poate mai bine zis, un fel de oglindă în care să ne privim în chip limpede sufletul. În acest fel, realizăm că, fără să ne dăm seama, suferim, în grade diferite, de câte o patimă ascunsă. Citind textele Sfinților Părinți ne descoperim, prin descrierile lor amănunțite și exacte, problemele sufletești, întrucât ne oglindim propria stare în aceste descrieri. Așa socotesc că se întâmplă și acum, când parcurgem texte precum cele ale Sfântului Ioan Scărarul. Și, fie că ne aflăm în ceata monahilor, fie că nu, cred că, măcar în parte, ne putem recunoaște în tabloul descris de faimosul ascet din Sinai, afară de faptul dacă nu am fost deja cuprinși de akedie și am devenit nesimțitori. Căci, să nu uităm, nesimțirea este un semn al akediei!
