Caracterul irațional al ereziei ariene în analiza Sfântului Athanasie cel Mare

Este foarte interesant de observat faptul că erezia în general și arianismul în mod special încearcă să-și întemeieze discursul pe un fundament rațional, logic, am putea spune. Distingem astfel în construcția ideatică a ereziei o elaborare rațională a tezei sale, însă la o analiză mai atentă se poate observa că aceasta este una distorsionată și autonomizată, în sensul că, în astfel de cazuri, rațiunea caută cu orice preț o demonstrație logică, care, deși pare coerentă, în cele din urmă, sfârșește în irațional, nemaifiind capabilă să reflecte Rațiunea dumnezeiască, ba chiar nici logica omenească. Aceasta întrucât erezia este o construcție a minții omenești, atunci când nu este de-a dreptul demonică, care urmărește să aducă argumente în sprijinul unei teze, independent de adevăr.

Dacă facem o simplă paralelă cu păcatul stră­moșesc, nu putem să nu remarcăm faptul că și ispitirea Evei a avut un caracter rațional, în principal, adică se adresa domeniului cunoașterii raționale. Să ne amintim că Dumnezeu poruncise: „Iar din pomul cunoștinței binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2, 17). În schimb, vicleanul le șoptește protopărinților cu totul altceva, anume că „în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii şi veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Observăm așadar cum totul gravitează în jurul cunoașterii raționale sau al analizei raționale a informației care vine prin simțuri de către o minte autonomă care a renunțat la adevăr, adică la relația sa cu Dumnezeu.

Omul rațional

Dar oare prin prisma celor de mai sus suntem îndreptățiți să deducem că adevărata credință este lipsită de o dimensiune rațională sau că nu poate fi abordată și dintr-o perspectivă rațională? Nicidecum, dimpotrivă, ea afirmă adevărata rațiune și logică și este compatibilă cu rațiunea umană după cum și Sfântul Antonie cel Mare spune: „Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă”. Atitudinea despre care vorbește Sfântul Antonie este desigur în firea rațiunii omului credincios. Însă, când operatorul rațional își lasă propria rațiune să iscodească și interpretează cuvintele dumnezeiești după propria sa părere, atunci facultatea rațio­nală decade și ajunge la eroare și, în cele ce urmează, la erezie. Această denaturare a caracterului rațional al credinței în arianism a dovedit-o cu multe exemple și Sfântul Athanasie cel Mare în cuvântările sale împotriva arienilor și, în special, în Cuvântul al treilea împotriva arienilor, din care vom cita în continuare.

Singurul Dumnezeu

Cuvintele Scripturii sunt totdeauna tâlcuite de Sfinții Părinți într-o anumită coerență și, desigur, potrivit inspirației dumneze­iești de care s-au bucurat. Așa se întâmplă spre pildă și cu expresia „Eu sunt singurul Dumnezeu” (Deuteronomul 32, 39; Ioan 17, 3), utilizată de arieni ca să demonstreze că Fiul nu este Dumnezeu. Eroarea acestei concluzii, care provine din scoaterea din context a versetului cu pricina, este lămurită de Sfântul Athanasie cel Mare astfel: „Deci Tatăl se numește singurul Dumnezeu adevărat nu spre desființarea Celui ce a zis «Eu sunt Adevărul» (Ioan 14, 6), ci spre desființarea celor ce nu sunt dumnezei adevărați prin fire, așa cum sunt Tatăl și Fiul Lui. De aceea, Însuși Domnul a legat cu cuvântul de mai sus și «pe Care L-ai trimis, Iisus Hristos» (Ioan 17, 3). Dacă ar fi fost creatură, nu S-ar fi legat și numărat pe Sine cu Cel ce L-a creat”. Pentru că despre cei ce nu sunt prin fire Dumnezeu s-a spus: „Cine este asemenea Ție între dumnezei, Doamne?” (Psalmii 85, 7). Oare nu este întru totul logic ceea ce le răspunde Sfântul Athanasie arienilor și oare nu exprimă punctul de vedere sinoptic al Scripturii? Cu toate acestea, însă, arienii nu au primit această logică evidentă, întrucât s-au „hotărât să se facă apostați și dușmani ai adevărului”.

Dumnezeu Unul

Iarăși, despre unicitatea lui Dumnezeu nu trebuie să investigăm foarte mult, ci doar să deschidem Noul Testament, însă putem întâlni argumente și în Vechiul Testament, ba chiar și în filosofia platonică și neoplatonică, din care și arienii s-au inspirat. Totuși, în gândirea patristică există nuanțe esențiale pe care arianismul nu le-a sesizat. Și așa se face că inclusiv afirmarea unor caractere divine precum „Singurul, Unul, Întâiul” în învățătura ariană se transformă în bârfe la adresa dumnezeirii lui Hristos. Sfântul Atha­nasie atrage atenția că Dumnezeu zice „Eu sunt întâiul și Eu după acestea”, adică după făpturi (Isaia 44, 6). „Dacă, numărându-Se cu cele de după El, își zice întâiul dintre ele, ca ele să fie socotite al doilea după El, va fi și El, după voi - arienilor - dintre făpturi, precedându-le numai prin timp. Dar aceasta întrece toată necredința. Însă, dacă a spus «Eu sunt întâiul», arătând că nu e din cineva, nici nu e cineva înainte de El, ci El este înce­putul (obârșia) și cauza tuturor - spre desființarea miturilor eline - e vădit că și numindu-L pe Fiul Întâi­ul-născut, nu o face numărându-L cu creaturile, ci spre dovedirea creării tuturor și înfierii tuturor prin Fiul”. Este de-acum limpede că arienii erau cu totul străini de limbajul Revelației biblice, care avea în vedere inclusiv delimitarea lui Dumnezeu de politeism, ce afirma multitudinea zeilor, dar și de panteismul filosofilor care afirma emanația făpturilor dintr-o unică ființă. Astfel, arianismul capătă caracteristicile unui sistem filosofic monist, ce nu poate scăpa de confuziile conceptuale specifice unei minți înșelate.

Deoființimea Fiului cu Tatăl

În final, putem spune că logica demonstrației ortodoxe a Sfântului Athanasie este bazată totdeauna pe analiza și explicarea textelor scripturistice care vorbesc despre dumnezeirea Fiului, adică se întemeiază pe Revelație, pe rațio­nalitatea acesteia. Așadar, atunci când Hristos grăiește limpede despre unitatea ființei, spunând „Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30), arienii comentează afirmând că aici este vorba doar de o unitate de voință: „El și Tatăl una sunt - zic ei -, deoarece cele ce le voiește Tatăl le voiește și Fiul, și Fiul nu se opune nici gândurilor, nici judecăților Lui, ci în toate este de acord cu Tatăl”. Însă Sfântul Athanasie răspunde: „Dacă în felul acesta este Cuvântul asemenea Tatălui, urmează că și îngerii și cele văzute, soarele și luna și stelele sunt ca Fiul și fiii; și trebuie să se spună și despre ele că ele și Tatăl una sunt; și că fiecare este chip și cuvânt al lui Dumnezeu. Căci cele ce le voiește Dumnezeu, acelea le voiesc și acestea”. Astfel, ducând raționa­mentele arienilor până la capăt, Sfântul Athanasie lasă să se vadă cum din acestea reiese nu doar un soi de panteism, ci și absurditatea învățăturii lor.