Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Ce înseamnă inspiraţia biblică?

Ce înseamnă inspiraţia biblică?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Diac. conf. dr. Alexandru Mihăilă - 30 Dec, 2010

În 2 Regi 23, 2, regele David spune: "Duhul Domnului grăieşte prin mine şi cuvântul lui este pe limba mea", desigur una dintre mărturiile biblice ale inspiraţiei autorului sfânt. Dar ce este inspiraţia?

În limbaj comun, vorbim deseori de inspiraţie. "Pentru că am fost inspirat să-mi iau fular şi mănuşi, nu am răcit" sau "Am fost inspirat la examen şi am luat nota 10". Spre diferenţă de această inspiraţie profană, inspiraţia biblică e divină: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (theopneustos) (2 Timotei 3, 16; cf. şi 2 Petru 1, 21).

Unica inspiraţie biblică?

Nu ne va interesa acum vreo definiţie, ci diferenţa dintre tipurile de inspiraţie menţionate mai sus. Lăsând la o parte cazurile banale cu fularul şi examenul, totuşi atrage atenţia ideea că inspiraţia biblică este singulară. Părintele Vasile Mihoc, de exemplu, scrie: "După învăţătura ortodoxă, Revelaţia dumnezeiască supranaturală se află cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. ş…ţ Faţă de Sfânta Tradiţie însă, Sfânta Scriptură posedă o calitate unică şi supranaturală, aceea de a fi scrisă sub inspiraţia divină, de a fi o operă divino-umană (teandrică). Caracterul inspirat al Scripturii întemeiază şi canonicitatea ei" (Vasile Mihoc, "Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi văzute din punct de vedere ortodox", în: Ortodoxia 48 (1997), nr. 1-2, p. 23). Altfel spus, inspiraţia, acea calitate unică a Scripturii, determină însăşi constituirea canonului.

Totuşi, ne putem următoarea întrebare: Care este diferenţa în ce priveşte inspiraţia între o carte biblică, să spunem cuvântul lui David de la care am plecat, şi o operă patristică? Oare doar cartea biblică este inspirată, pe când opera patristică nu? Dacă doar Biblia este inspirată, atunci o operă patristică, neinspirată, în ce relaţie se află cu lucrarea Duhului Sfânt? Dacă opera patristică, parte a Sfintei Tradiţii, nu este inspirată, cum mai poate fi ea atunci "revelaţie"?!

Trebuie să căutăm mărturii despre inspiraţia operelor patristice. Şi acestea nu întârzie să apară. În Patericul egiptean avva Marcu Egipteanul este numit "insuflatul de Dumnezeu bătrân" (ho… theopneustos aner). Pe această linie, literatura duhovnicească abundă în exemple cu sfinţi care primesc revelaţii. Observăm deocamdată că adjectivul theopneustos, "insuflat de Dumnezeu", nu este atribuit exclusiv Scripturii.

Mai mult, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte în Apologia Hexaemeronului de "acea vedere insuflată de Dumnezeu (theopneustos… theoria) a părintelui nostru", referindu-se în mod direct la comentariul scris de Sfântul Vasile despre zilele creaţiei, după ce, cu câteva rânduri mai sus, amintea de "insuflarea" scrierii lui Moise (theia epipnoia). Practic Sfântul Părinte foloseşte o terminologie sinonimă atât pentru Scriptură, cât şi pentru o operă patristică. În traducerea românească a pr. Bodogae această corespondenţă este umbrită însă de teama traducătorului, care preferă să redea vag prin "dumnezeiasca cugetare" (PSB 30, p. 92).

Inspiraţia Tradiţiei

Şi părintele John Breck numeşte inspirată atât Scriptura, cât şi Tradiţia. Totuşi - adaugă el - "ca să deosebim Scriptura de Tradiţie în termenii lucrării Duhului, am putea vorbi despre inspiraţie revelatoare şi despre inspiraţie anamnetică" (John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. M. Herghelegiu, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, p. 109), în sensul că Tradiţia nu aduce o nouă revelaţie, ci rememorează, adânceşte sub inspiraţie divină revelaţia biblică. J. Breck pare însă că dă întâietate primului tip de inspiraţie: "ar fi greşit să atribuim aceeaşi valoare şi calitate inspiraţiei unui autor al Noului Testament şi exegetului patristic sau modern". Totuşi pr. J. Breck nu argumentează suficient prin ce anume inspiraţia în sine a Părinţilor este inferioară celei biblice.

Georgios Martzelos îndrăzneşte să împingă lucrurile mai departe. "În concordanţă cu teologia ortodoxă, însăşi inspiraţia dumnezeiască, ce caracterizează Scriptura, caracterizează şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Nu este una inspiraţia Scripturii şi alta inspiraţia Părinţilor. Şi aceasta deoarece inspiraţia dumnezeiască nu este o acţiune specială care s-a manifestat numai la scriitorii Scripturii, ci este o prezenţă continuă a energiei Mângâietorului care conduce, fără deosebire, atât pe Apostoli, cât şi pe Părinţi, adică întreaga Biserică" (Georgios Martzelos, Sfinţii Părinţi şi problematica teologică, trad. Cristian-Emil Chivu, Ed. Bizantină, Bucureşti, p. 28).

Curajul lui Martzelos nu este singular. Reproducând învăţătura Sf. Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie scrie: "Presupunând că, dintr-un motiv sau altul, Biserica s-ar găsi lipsită de toate cărţile: de Vechiul Testament şi Noul Testament, de operele Sfinţilor Părinţi, de cărţile liturgice, atunci Tradiţia ar reconstitui Scriptura, fireşte nu cuvânt de cuvânt, ci într-un alt limbaj. Dar în ce priveşte conţinutul ei esenţial, această nouă Scriptură ar continua să fie expresia aceleiaşi "credinţe predate sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3), şi manifestarea unuia şi aceluiaşi Duh ce lucrează în chip neschimbabil în Biserică" (Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Deisis, Sibiu, 2001, p. 78). Dacă inspiraţia Scripturii ar fi singulară, cum am văzut la început, atunci ar însemna că o eventuală pierdere a Scripturilor ar face imposibilă rescrierea lor din sânul Bisericii. Totuşi aici se afirmă exact contrariul, perfect logic, aceeaşi inspiraţie, aceeaşi lucrare a Duhului a produs şi Tradiţia, şi Scriptura.

Lucrarea Duhului

Sfântul Siluan spune, de altfel: "Dar oamenii nu înţeleg Scriptura; ea este pecetluită. Dar, când Duhul Sfânt ne învaţă, totul se face înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu şsubl. meaţ. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi nu cunosc odihna în El" (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Deisis, Sibiu, 2000, p. 54).

Ca atunci când un post de radio emite pe o anumită frecvenţă, iar ascultătorul, pentru a se bucura de recepţionare, trebuie să comute aparatul pe aceeaşi frecvenţă, la fel, fără Duhul lui Dumnezeu, omul nu poate "prinde" învăţătura. De altfel, după cum spune Sf. Pavel, fără Duhul Sfânt omul nu-L poate nici măcar recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată (Romani 8, 15-16). De aceea, Sf. Serafim de Sarov spunea că scopul vieţii creştinului este dobândirea Duhului lui Dumnezeu (recunosc că niciodată nu am înţeles ce vrea să spună propoziţia "scopul vieţii este mântuirea").

De fapt, concepţia după care Scriptura se distinge prin inspiraţie are provenienţă iudaică. În Talmud (tratatul Sanhedrin 11a), se precizează: "Rabinii noştri au învăţat: De la moartea ultimilor profeţi, Agheu, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfânt şal inspiraţiei profeticeţ s-a depărtat din Israel; totuşi ei puteau încă să se folosească de bat-qol şrevelaţia prin voce, inferioară inspiraţiei Duhuluiţ" (cf. şi A. Cohen, Talmudul, trad. C. Litman, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 196). Pericolul unei asemenea învăţături este tocmai sugerarea că după scrierea Bibliei Duhul Sfânt S-a retras. Or, la fiecare Liturghie, preotul se roagă ca Duhul Sfânt să se pogoare "peste noi şi peste aceste Daruri ce sunt puse înainte". De remarcat că Duhul Sfânt este chemat să se pogoare mai întâi peste credincioşi, şi apoi peste Cinstitele Daruri care se vor transforma în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Aceasta arată că, spre diferenţă de concepţia sinagogii, Biserica se mărturiseşte ca o primitoare continuă a Duhului Sfânt. Biserica este o Cincizecime perpetuă.

De aceea şi noi, pentru a înţelege şi interpreta Scriptura, trebuie să fim inspiraţi. Dacă aceasta ne lipseşte, din cauza neîmbunătăţirii duhovniceşti, atunci trebuie să ne încredem în cei care au fost inspiraţi, Sfinţii Părinţi şi care, fiind pe aceeaşi "frecvenţă", au tâlcuit inspirat cuvintele inspirate ale Scripturii. Dar să nu uităm că ar trebui şi noi să fim inspiraţi, nu doar când ne punem fularul, ci şi când citim Sfânta Scriptură.