Cealaltă vedere

Tuscinci simţurile noastre, aidoma unor strune măiestre totuna zicând, reprezintă punţi către lume. Dar pe când gustul, pipăitul, auzul şi mirosul cuprind felii sărăcăcioase de realitate, văzul dispune de un evantai de posibilităţi de explorare a bogăției de frumu­seți de juru-i împrejur. Astfel, ochiul vede, întrevede și străvede, și, dorind și mai în adânc să vadă, se face privire. Dacă a vedea înseamnă a lua act, în chip matematic și rece, de prezenţa lucrurilor, a privi înseamnă a le mângâia și a te adăpa din frumuseţea lor lăuntrică.

Ochii, privind, ne strămută din lumea anostă a legilor fizice în cea infinit mai bogată a spiritului. Iar alteori, despuind lucrurile de veșmintele lor pompoase, ei zăresc lumini care scapă simplului văz, sau întrezăresc drumeaguri către bogăția catifelată cu taine din miezul lucrurilor. Prin „pofta ochilor” (1 In 2, 16) se năpus­tește asupra noastră, pârjolindu-ne mulcom pe dinăuntru, alaiul de neajunsuri şi strâmbătăţi din preajmă. Iar atunci când, „furați de înşişi ochii noștri” (Pr 6, 25), ne înfruptăm din dulceaţa apoasă și veștedă a lucrurilor și, părându-ni-se bună, dorim să ne înfruptăm încă o dată din ea, din partea dimpotrivă, necruță­toa­re și surde, ne întâmpină imagini care ne cotrobăiesc prin carne și care, ca niște viermi pofticioși în căutarea a nu-știu-ce miezos, ne înstrăinează de noi înșine cotropindu-ne cu sărăcia lor parfumată.

Dacă celelalte simţuri ale noastre se poticnesc în pridvorul realităţii, văzul deschide ușa către zarea în care veșnicește Cel ce este mai presus de orișice frumuseţe. Și a Cărui venire în lume a avut loc „când poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi-n umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt 4, 16). Cel care vede lumina lui Hristos, „Îl vede pe Cel care L-a trimis pe Hristos” (In 12, 45). Dreptul Simeon a fost dezlegat de povara legământului, care apăsa asupră-i, „atunci când ochii săi au văzut mântuirea Domnului ca pe o lumină spre descoperirea neamurilor” (Lc 2, 30). Schimbarea la faţă a lui Iisus pe înălțimile Taborului, atunci când lumina neapropiată a erupt în ocolul lumii, s-a petrecut tot sub pecetea văzului. „I-am văzut slava” (Lc 9, 32), afirmă otova Apostolii Iacob şi Ioan, martori nemijlociţi ai maiestuoasei întâmplări. „Noi înşine cu ochii noştri I-am văzut măreţia!” (2 Ptr 1, 16), întăreşte Petru, participant la același eveniment prodigios. Și însăși învierea lui Iisus s-a petrecut în ocolul văzului. „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Sale semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Sa, nu voi crede”, cu aceste cuvinte nemolcomite i-a întâmpinat Toma pe fârtații săi, care i-au spus că „L-au văzut pe Domnul înviat”. Și cum a răspuns multmilosârdnicul Iisus Hristos aprigei dorinţe a îndoielnicului apostol care dorea să-I pipăie urmele rănilor? Și anume chemându-l „să-I vadă mâinile şi să-și pună mâna sa în coasta Lui” (In 20, 27).

Şi propovăduirea apostolilor, cei doisprezece la număr, s-a rezemat pe acelaşi temei neclătinat al văzului. Pentru că ei, văzând Lumina, erau datori să spună mai departe despre „ceea ce cu ochii lor au văzut, ceea ce au privit și ceea ce mâinile lor au pipăit despre Cuvântul Vieții - și Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o și mărturisim și vă vestim viața de veci care la Tatăl era și care nouă ni s-a arătat” (In 1, 1-3). Cel care s-a împărtăşit din dulceața Luminii trebuie „să mărturisească despre ceea ce a văzut, şi adevărată este mărturia lui; și el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi” (In 19, 35). Și însuși faptul sfârși­tului lumii se va petrece în sfera văzului, „căci el va veni ca norii şi fiecare ochi îl va vedea” (Ap 1, 7).

Există însă un prag înaintea căruia ochiul, chiar dacă presimte adâncimile tainei celor de dincolo, „se ridică să afle, dar nu știe ce este; vede, dar nu-i nici o formă aievea-n văzul său, ci numai în ureche o șoaptă de vânt lin” (Iov 4, 16). Și, rătăcind pe drumeaguri cârpite cu dorința căutării, se rostogoleşte în abisul nevederii, ca într-o noapte mișcându-se înăuntrul unei alte nopți. Atunci când lujerul subțire al vederii se curmă, ca zvâcnetul unui zbor de-abia pornit, altoiul unui alt fel de vedere îi înmugu­rește. Și, așijderea unui pumnal care sfârtică întunericul surd, dorește să se despotmolească, să se smulgă ca dintr-un ceas nerotunjit și să se ducă acolo unde singurul văzduh este Duhul. Dar cu cât ochiul năzuieşte să se apropie de dincolo, ca de țărmurii unui tărâm abia bănuit, cu atât descoperă că dincolo de pragul acelui dincolo dospește și fulgeră un mereu mai nedeslușit dincolo, în care nu este chip să răzbată nici o urmă de adiere de dincoace. Este acel dincolo pe care nici ochiul lăuntric nu poate să îl vadă, necum să-l cunoască, „fiindcă acum vede prin oglindă, ca-n ghicitură” (1 Co 13, 12). Sau este imposibilul în stare pură înaintea căruia se pun în mișcare neînțe­le­surile, întrucât toate înțelesurile îi sunt abolite și totul se rostogolește într-un hău roind de întunericuri și mai aprige.

Dacă Cel de dincolo de raza sub­țiratică a gândului, și de orice alt fel de vedere, ar rămâne întem­nițat în întuneric, ar însemna că dorinţa noastră de comunicare cu El ar fi de neînfăptuit. Dar întunericul nu este o neputință a luminii, ci a ochiului nemaiînstare să zărească „lumina care străluceşte întru întuneric” (In 1, 3). Prin urmare, trebuie să existe o cale prin care putem comunica cu Dumnezeu, altminteri și noi, şi El nu am mai fi decât două entităţi condamnate să rămână pentru de-a pururi străine una alteia. Cum să te cumineci din „întunericul întunericului” (Iuda 13), când toate simţurile ţi se vădesc neputincioase? Și când până şi „cunoaşterea încetează” (1 Co 13, 8) înaintea „Celui înconjurat din toate părţile de necunoaştere”¹. Ba până și gândul cel de nepipăit și de nevăzut, care, pe cărărui numai sieși cu putință, se strecoară până hăt departe și adulmecă fecioria din inima tainelor, cu cât se apropie de Cel neapropiat, cu atât se împotmolește în necunoaș­tere. Și, dezmierdându-și cu tristețe neîmplinirea, se frânge sub povara nopții nemaiștiutoare de lumină.

De neapropiata lumină ne putem apropia numai prin credinţă, care, fără a fi un simţ propriu-zis, „este o îndrăzneală şi un salt periculos în abisul necunoaşterii. Căci cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât este mai absent. Acesta este întunericul scăpărător de lumină, iar a-L afla pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta neîncetat”². Ne apropiem de Cel neapropiat prin acest alt fel de vedere răzbătătoare peste orice opreliște. Și numai prin ea ne putem cumineca din mireasma tainei Sale. Adică prin credinţă care, deşi nu face casă tocmai bună cu rațiunea, „nu este nici antiraţională, nici iraţională, ci mai degrabă supraraţională. Deoarece credinţa îşi are temeiul în însăşi firea omului însetat de veşnicie. În acest sens, ea este anterioară oricărei cercetări. Dar chiar și în această credinţă se află o logică”³ ce ne ajută să păşim în miezul tainei, ca într-o noapte vie. Și totodată ne îmbie să ne asumăm paradoxul că „Dumnezeu există și este de neînţeles”.

Ceea ce oamenii văzători nu vedeau la Iisus, orbii tămăduiți de El și pomeniţi în Sfintele Evanghelii vedeau „prin credinţă” (2 Co 5, 7), pentru că „ei aveau ochiul lăuntric curat” (Mt 6, 22). Adică „ochiul inimii” (Ef 1, 18) prin care şi noi putem străvedea Lumina. Numai atunci când întunericul a cotropit lumina dinăuntrul tău eşti îmboldit să socotești credinţa „o nebunie” (1 Co 1, 25). Fiindcă ea depășește toate posibilităţile de cunoaştere oferite de ştiinţă, care, prin propriile-i mijloace, nu Îl poate afla niciodată pe Dumnezeu. Îi poate presupune exis­ten­ța ca urmare a unor argumente, dar „argumentele” pentru demon­strarea existenţei lui Dumnezeu sunt cârpite cu neizbândă, de aceea și sunt atât de şubrede.

Vezi Lumina din clipa când ea dă foșnet înăuntrul tău și poţi să o priveşti din lumină. De aceea, prin aparenţa ei de act lipsit de logică, „credința îi dă de ruşine pe cei înţelepţi” (1 Co 1, 27). Și tot de aici îi vine și caracterul „nebunesc”, care nu este decât adânca înfiorare îna­intea întunericului la care e condamnat cel care doreşte să se apropie de Dumnezeu pe calea raţiunii, „întrucât atunci când vrei să-L defineşti, te trezești complet în afara Lui. Dumnezeu începe să existe exact dincolo de ceea ce spunem noi”⁴. Lumina neapropiată se poate „vedea” numai duhovniceşte, „ea nefiind obiectul cunoaşterii, ci mai cu seamă cauza minunării şi uimirii noastre”⁵. Sfinții Părinţi, degustători neîntrecuţi ai Luminii, vorbeau despre o vedere a ei în chip nevăzut. Așadar, cu cât ajungem să o cunoaştem, ea cu atât se îndepărtează în noaptea necunoaşterii. Din această pricină orice cunoaştere a Luminii, pe cale rațională, „este ca-n ghicitură” (1 Co 13, 12). Și numai prin cealaltă vedere ne putem cumineca din neapropiata ei frumuseţe.

Note:

¹ Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, Bu­cu­rești, 1995, p. 98.

² Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, EIBMBOR, Buc., 1991, p. 407.

³ Cuv. Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul credinţei, Ed. Dei­sis, Sibiu, 1994, p. 24.

⁴ Antonie, Mitr. De Suroj, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Buc., 1998, p. 69.

⁵ K. Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Ed. Christiana, Buc., 1994, p. 14.