Cele șapte zile de la începutul creației

Geneza, cea dintâi carte din cuprinsul canonului biblic și primul „episod” al serialului biblic narativ care cuprinde cărțile de la Geneza până la 2/4 Regi¹, începe cu descrierea facerii lumii în cadrul săptămânii primordiale (Geneza 1, 1–2, 3), poate cea mai cunoscută și mai comen­tată narațiune biblică de-a lungul timpului.

Această descriere debutează cu un verset ce dă tonul și dezvăluie, în mod concentrat, esența întregii relatări, anume că „la început a creat Dumnezeu cerul și pământul” (Geneza 1, 1). Acest verset, care func­ționează ca un antet al întregii secvențe narative, nu prezintă un prim act al lucrării creatoare a lui Dumnezeu, întrucât „cerul” și „pământul” fac, propriu-zis, obiectul lucrării dumnezeiești abia în a doua, respectiv în a treia zi². De altfel, nici în Geneza 1, 2, naratorul nu trece la descrierea facerii cosmosului, ci zugrăvește un tablou inaugural, menit să prezinte starea inițială a elementelor fundamentale, pământul și apele, în termeni contrastanți față de starea la care Dumnezeu le va conduce progresiv prin atotputernicia cuvântului Lui creator. Pământ era „deșert și pustietate”, ca unul ce încă nu odrăslise nici o plantă și nu dăduse la iveală nici o vietate, în vreme ce apele nu erau decât un adânc fără de fund, străbătut de întuneric. Singurul care oferă dinamism acestui peisaj static și dezolant este Duhul lui Dumnezeu, care se purta pe deasupra apelor. 

„Să fie lumină!”

În liniștea acestei stări latente, Dumnezeu Își începe lucrarea creatoare rostindu-Și cu autoritate cuvintele. Efectul auditiv este dublat de cel vizual, întrucât primul act creator (Geneza 1, 3-5) aduce o schimbare fundamentală stării inițiale, potrivnice vederii, Dumnezeu făcând ca în întuneric să se ivească lumina, dar nu doar ca agent care stimulează vederea și face ca lucrurile să fie vizibile, ci ca perioadă de lumină³, căreia Creatorul, contemplând-o, îi admiră bunătatea și o numește „zi”, spre deosebire de perioada de întuneric pe care o numește „noapte”. Cu alte cuvinte, creând lumina, Dumnezeu a instituit timpul ca alter­nanță ritmică între zi și noapte, ceea ce a prilejuit pentru prima dată apariția „serii”, ca fază tranzitorie de la lumină la întuneric, și a „dimineții”, ca tranziție de la întuneric la o nouă zi. 

„Să fie o tărie în mijlocul apelor şi să fie despărţitoare între ape şi ape!”

Cu ivirea zorilor zilei a doua (Geneza 1, 6-8), Dumnezeu Își reia cuvântarea creatoare, poruncind ca o tărie să apară în mijlocul apelor, pentru a despărți în două elementul acvatic primordial și a instaura, ca atmosferă terestră, spațiul dintre apele de sub tărie și apele de deasupra tăriei. Acest act creator însă nu își va descoperi deplin însemnătatea decât în următoarele zile ale săptămânii facerii. Nu mai puțin important este faptul că Dumnezeu numește tăria „cer”, ea putând fi identificată cu primul termen al binomului „cerul și pământul”, prin care în Geneza 1, 1 a fost desemnat întregul cosmos. 

„Să odrăslească pământul verdeaţă!”

Continuându-și lucrarea asupra elementului acvatic, a treia zi (Geneza 1, 9-13), Dumnezeu poruncește apelor de sub cer să se adune într-un singur loc. Grupând apele terestre în mări, Dumnezeu face să se vadă uscatul, același cu pământul neproductiv din tabloul inaugural din Geneza 1, 2, pe care, scoțându-l la suprafață, îl transformă într-un pământ fertil, ce odrăslește vegetație - ierburi și pomi fructiferi de tot felul, a căror trăsătură de excepție este aceea că poartă în ele germenii perpetuării speciilor lor. 

„Să fie luminători în tăria cerurilor!”

Cu descrierea zilei a patra (Geneza 1, 14-19), la mijlocul săptămânii facerii, narațiunea surprinde un nou început, întrucât Dumnezeu îmbogățește ritmul cosmic dat de succesiunea dintre zi și noapte, imprimând creației sale un nou ritm. Dacă ziua întâi poate fi numită prima zi a săptămânii primordiale și arhetipul zilei întâi a tuturor săptămânilor din istorie, ziua a patra este prima zi a anului (și a calendarului), instituit de Dumnezeu odată cu crearea soarelui, a lunii și a stelelor. 

„Să mişune apele de fiinţe vii, iar zburătoare să zboare deasupra pământului, pe faţa tăriei cerurilor!”

După cum în ziua a patra Dumnezeu a îmbogățit rânduiala statornicită în ziua cea dintâi, punând cele două zile într-o relație specială, în ziua a cincea (Geneza 1, 20-23), într-o manieră similară, El dinamizează apele de sub ceruri și atmosfera terestră ivite în contextul lucrării creatoare din cea de-a doua zi. Astfel, în ziua a cincea, Dumnezeu face ca în apele mărilor să se ivească tot felul de vietăți acvatice, iar văzduhul să fie străbătut de păsări, binecuvântându-le spre a fi rodnice și a se înmulți și astfel acestea încep să anime peisajul acvatic și aerian, până acum pustii de orice vietate. 

„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră!”

În a șasea zi (Geneza 1, 24-31), Dumnezeu Își continuă cuvântarea creatoare, de această dată creând ființe vii adecvate vieții pe pământul ieșit de sub ape și împodobit de o bogată floră prin lucrarea Sa din ziua a treia. Așadar, Dumnezeu po­runcește pământului să dea la iveală tot felul de animale; iar apoi, în urma unei tainice consfă­tu­iri, îl creează pe om după chipul Său. Dacă ani­malele de pe pământ pot fi privite ca o paralelă te­restră a vietăților destinate mediilor acvatic și ae­rian, omul - bărbat și femeie - se dovedește a fi creat ca o ființă infinit mai complexă, în virtutea ontologiei lui iconice având să stăpânescă peste toate făpturile, ca un autentic reprezentant al suveranități lui Dumnezeu pe pământ. După acest ultim act creator, Dumnezeu binecuvânteaz­ă făpturile pe care le-a creat în cea de-a șasea zi, rân­duiește omului și celorlalte vietăți un regim alimentar vegetarian, după care, contemplându-și creația, vede că toate cele făcute sunt foarte bune. 

Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o

Dacă despre crearea omului se poate spune că reprezintă o încununare a lucrării creatoare a lui Dumnezeu din primele șase zile, punctul culminant al narațiunii facerii cerului și pământului îl constituie ziua a șaptea (Geneza 2, 1-3) pe care Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o, întrucât în ea S-a odihnit de lucrarea Sa. Prin intermediul acestui ultim act arhetipal, Dumnezeu instituie Sabatul și statornicește săptămâna, ca secvență desăvârșită de șapte zile consecutive și piesă de bază a calendarului. Cu descrierea zilei a șaptea, narațiunea facerii lumii din Geneza 1, 1–2, 3 ajunge la sfârșit, oferind coordonatele unui cosmos foarte bun, ca premisă a evenimentelor ce urmează să fie relatate în continuare în cadrul serialului biblic narativ din Geneza - 2/4 Regi.

Note:

¹ 2 Regi potrivit canonului biblic ebraic sau 4 Regi potrivit canonului biblic alexandrin (Septuaginta).

² Practic, în Geneza 1, 1 prin binomul „cerul și pământul”, naratorul desemnează întregul cosmos creat de Dumnezeu „la început”, adică în perioada inițială de timp (cf. Ieremia 26, 1; 27, 1; 28, 1; 49, 34) reprezentată de zilele facerii.

³ Cu alte cuvinte, nu simplu ca radiație electro­magnetică, ci ca interval temporal luminos.