Chipul lui Dumnezeu şi teologia antiariană a Sfântului Atanasie cel Mare

Faptul de a spune că omul este chipul sau icoana lui Dumnezeu este deja un loc comun în scrierea și gândirea teologică contemporană. Sursa acestei formule o datorăm desigur faimosului pasaj din Cartea Facerii în care ni se reve­lează faptul că omul - așadar, fiecare dintre noi - a fost zidit după chipul lui Dumnezeu (1, 27; 2, 7). Prin urmare, omul a avut un model după care a fost creat, iar odată cu venirea sa în existență, a devenit chipul acelui model.

Cartea Facerii ne spune că modelul după care a fost zidit omul este Dumnezeu Însuși, fără alte amănunte. Dar noi ce anume ar trebui să înțelegem de-aici? Că omul a avut drept model-arhetip dumnezeirea cea netrupească sau slava necreată a lui Dumnezeu? Așa am fi tentați să gândim, dacă am lua textul din Facerea fără a-l pune în relație cu Noul Testament. Cu toate acestea, fără să speculăm inutil, se cuvine să spunem că nu s-ar putea concepe o creare a omului - care e constituit din trup și suflet! - în afara unei raportări la Hristos, Dumnezeul-Om. Pentru că, dacă am admite că sufletul este creat după chipul dumnezeirii, nu același lucru poate fi valabil pentru trup, întrucât dumnezeirea este prin fire netrupească. Iată de ce, la acest punct, este extrem de lămuritoare afirmația Sf. Irineu al Lyonului, care zice: „În vremurile de mai înainte - în Vechiul Testament, n.n. - se spunea că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, dar nu s-a făcut arătat; căci nevăzut era Cuvântul, după al cărui chip este făcut omul”.

Chipul și „după chipul”

Desigur, tema chipului și asemănării lui Dumnezeu este una dintre cele mai complexe și mai profunde din teologia ortodoxă. De aceea, se întâmplă adesea anumite confuzii din pricina nesocotirii unor amănunte, precum acela al deosebirii între termenul chip și expresia după chipul. Însă, în contextul disputelor cu arienii, Sfântul Atanasie cel Mare reușește să lămurească și această problemă într-un mod corect, susținând mai întâi că „între oameni se află mulți asemenea Tatălui, foarte mulți ajunși martiri și, înainte de ei, Apostolii și Prorocii, și mulți păzesc porunca Mântuitorului, făcându-se milostivi ca Tatăl Cel din ceruri. Mulți s-au făcut următori lui Pavel, precum acela lui Hristos, și totuși nici unul nu este nici Cuvânt, nici Înțelepciune, nici Fiul Unul-Născut, nici Chip! Numai despre El s-a scris că este singurul Chip adevărat și prin fire al Tatălui”. Dar, atunci care este situația omului zidit? Același sfânt răspunde: „Că deși am fost făcuți și noi după chipul și ne numim chipul și slava lui Dumnezeu, dar nu pentru noi înșine, ci pentru chipul și slava lui Dumnezeu sălășluită în noi, Care este Cuvântul Lui, și prin Care, făcându-Se mai pe urmă pentru noi trup, am primit harul acestei numiri”. Prin urmare, se pare că omul primordial, din perspectiva strictă a istoriei, are drept model un prototip viitor, iar nu unul anterior lui. Și doar datorită acestui prototip - care este Iisus Hristos - este numit și omul chip al lui Dumnezeu. În realitate, omul este doar chip al Chipului lui Dumnezeu. Așadar, dacă Hristos ar fi fost doar om, în nici un caz nu ar fi fost numit Chip al lui Dumnezeu. Întrucât, deși se spune că omul a fost zidit „după chipul lui Dumnezeu”, expresia are însă în vedere înomenirea Cuvântului, care este Chipul ființial al lui Dumnezeu.

Chipul ființial și primejdia panteismului

Așadar, am subliniat faptul semnificativ că în sensul propriu al cuvântului omul - oricât de sfânt ar fi el - nu este chip al lui Dumnezeu, ci această calitate Îi poate fi atribuită doar Mântuitorului. Pentru că, ne explică Atanasie cel Mare, tâlcuind zicerea Apostolului „Cel ce în chipul (morphe) lui Dumnezeu fiind...” (Filipeni 2, 6): „Chipul dumnezeirii nu este o parte a ei, ci ființa Fiului este plenitudinea dumnezeirii Tatălui; și Fiul este întreg Dumnezeu”. Iar dacă omul este o făptură distinctă față de Dumnezeu, atunci el este deosebit și de Chipul Lui, care are o legătură ontologică cu Tatăl. Astfel, chipul omului nu este decât o copie zidită după prototipul dumnezeiesc, între cei doi existând o relație instituită prin har, iar nu prin ființă. În mod contrar, dacă și omul, și Fiul sunt deopotrivă chip al dumnezeirii Tatălui în sensul propriu al cuvântului, atunci și firea omenească este deoființă cu cea a Tatălui și se ajunge la panteismul filosofiilor „din afară” (thiraten), din care și Arie s-a inspirat în alcătuirea concepției sale eretice.

Imagine (eikon) și chip (morphe)

În scrierea gnostică Evanghelia lui Bartolomeu (sec. III d.Hr.), omul este numit în mod propriu chip (eikona) al lui Dumnezeu, chiar dacă este afirmat în calitate de chip creat. Nu știm cu exactitate dacă această scriere i-a influențat pe arieni, în sensul în care aceștia, deși Îl acceptau pe Hristos drept chip al lui Dumnezeu, totuși, Îl socoteau a fi între creaturi, deopotrivă cu oamenii. O posibilă lămurire poate să ne aducă chiar Scriptura, care folosește într-un asemenea fel termenii încât să ne izbăvească de orice nefericită aporie, pentru că semnificația acestora este diferită. În textul de la Facerea 2, 7, care relatează zidirea omului după chipul lui Dumnezeu, este folosit termenul eikona, care înseamnă asemănare, imagine, icoană, chip; iar la Filipeni 2, 6 pentru „Chipul lui Dumnezeu” este folosit morphe, care înseamnă formă, față, figură, chip și trimite la o legătură nedespărțită de ceea ce închipuie, așa cum și fața omului este nedespărțită de om, făcând parte din om. În vreme ce eikon înseamnă o imagine sau o copie despărțită de ceea ce închipuie. Prin urmare, de aici rezultă că Hristos - Cuvântul întrupat - este într-un alt mod chip al Dumnezeu decât este omul chip al lui Dumnezeu, deși numirile sunt aceleași, mai puțin în limba greacă.

Demnitatea omului

În încheiere, aș dori să nu înțeleagă și să nu socotească cineva că precizând faptul că omul nu este chipul lui Dumnezeu în sensul propriu, ci o imagine, o copie a Chipului Său care este Fiul întrupat, va fi înjosit într-un oarecare fel. Nu, ci dimpotrivă! Omul este înjosit doar atunci când i se atribuie o identitate falsă, când se fabulează asupra naturii lui și a chipului său, numindu-l ceea ce nu este, precum spre pildă animal sau, la extrema cealaltă, Dumnezeu, sau parte din Dumnezeu, emanată în mod panteist dintr-o unică și impersonală Ființă. Dumnezeu i-a acordat cea mai mare cinste omului făcându-l „după chipul Său”, adică o imagine, o icoană a Cuvântului Întrupat, pe care privindu-l să Îl slăvim pe Făcătorul său, al Cărui chip zidit este. Acestui chip zidit Făcătorul i-a dat posibilitatea nu doar de a oglindi Chipul Său ființial Care este Iisus Hristos, ci să se și unească cu El prin lucrările dumnezeiești nezidite, care sunt nedespărțite de Ființa celor Trei Ipostasuri dumnezeiești.