Chipul preotului ortodox în scrierile părintelui Dumitru Stăniloae

Parcurgând numeroasele şi adâncile pagini pe care le-a alcătuit părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat, pe bună dreptate, cel mai important teolog român al secolului XX, distingem, cu ușurință, ideea de îna­ltă responsabilitate pe care o poartă preotul şi preoţimea românească, chemarea deosebită și rolul fundamental al preotului în viața unei parohii și a Bisericii.

Chiar dacă multe dintre consi­derațiile părintelui Stăniloae au fost făcute cu mai bine de o jumă­tate de veac în urmă, ele își păstrează actualitatea și impactul, oferind slujitorilor Bisericii repere şi îndemnuri de mare preţ duhovnicesc şi capabile să îmbunătăţească, pe de o parte, activitatea lor pastorală, iar pe de altă parte, să conducă la mântuirea sufletelor încredinţate lor spre păstorire.

Iar în acest an, consacrat, în Patriarhia Română, satului românesc, preoţilor şi personalităţilor marcante ale acestuia, îndemnurile teologului român pot constitui motive de întărire a vocaţiei şi de punere şi mai intensă în lucrare a harului primit prin Hirotonie, de către slujitorii Sfintelor noastre Altare străbune.

Preotul este, aşa cum ne învaţă părintele Dumitru Stăniloae, un „hristofor”, căci „Hristos este prezent în lucrarea propovăduitoare și sfințitoare a preotului și El este acela care lucrează prin preot. Lucrează fără să fie văzut, dar orice inimă deschisă lui Dumnezeu simte că lucrarea e a Lui” (Dr. D. Stăniloae, Hristos și preotul, în „Telegraful Român”, an LXXXIII, nr. 3, 13 ian. 1935).

În persoana preotului ortodox, pornind de la chipul său bun și blând, de la privirea sa plină de iubire și de iertare față de toți, asemenea chipului „Păstorului Celui Bun”, în glasul și vorbirea sa ziditoare, bunul credincios trebuie să distingă cuvântul mântuitor, vestea cea bună a mântuirii neamului omenesc, aduse lumii de Fiul lui Dumnezeu. În mersul calculat, în gesturile calme și calde, în faptele și deprinderile du­hov­nicești ale slujitorilor biseri­cești, enoriașii trebuie să aibă în fața ochilor sufletești chipul, viața și activitatea, iubirea și dăruirea, slujirea și tămăduirea aduse lumii de Domnul Hristos.

Prin tot ceea ce gândește și simte, vorbește și săvârșește, preotul trebuie să dea mărturie și să conducă lumea spre Dumnezeu, Căruia Îi slujește și I-a închinat integral viața sa. Adevă­rații preoți, de altfel, nu au o viață personală, iar dacă totuși o mai păstrează, aceasta se numește „jertfă”, uitare de sine, pentru binele celorlalți, micșorare de sine și slujire a tuturor, după modelul Mântuitorului. Viața preotului de vocație se identifică deplin cu viața păstoriților săi și a Domnului Iisus Hristos. Bucuriile sale, legate aproape exclusiv de bogă­țiile lumii spirituale, pe care o propovăduiește cu râvnă neobosită, până la ultima clipă a slujirii sale, cu „dragostea cea dintâi”, adică având același entuziasm ca în clipa hirotoniei sale, se identifică deplin cu bucuriile păstoriților săi. El face lucrarea semănătorului duhovnicesc și, asemenea lucrătorului pă­mântului, care, văzând cum crește sămânța sădită în pământ, către o recoltă bogată, hrănitoare și îndestulătoare, se bucură și dă slavă Cerului pentru îndelungă milostivire și purtare de grijă, la fel și semănătorul cel duhovnicesc, preotul, trăiește înalt bucu­ria culegerii roadelor ostenelilor sale, atunci când cuvintele, învă­țăturile, convingerile și deprinderile așezate adânc în sufletele păstoriților săi își dau roadele lor binecuvântate și spre mântuire generală: atât a celui care s-a ostenit cu sădirea și cultivarea lor, cât și a celor în ale căror suflete acestea au rodit.

Prin toate acestea, preotul își manifestă calitatea sa de trimis și de reprezentant al lui Hristos. „Preotul, spune părintele profesor, este conștient că prin el lucrează Hristos. Și simte că Hristos e în el și lucrează cu atât mai mult cu cât se roagă, meditează și se silește mai mult pentru lucrarea Lui. Prin rugăciune și meditație, preotul își ascute simțul prin care ia cunoștință de prezența lui Hristos în el, mărind lumina din sine, care-i permite să-L vadă pe Domnul său. Prin sforțările sale de-a iubi mai mult pe Domnul, îi crește și i se permanentizează conștiința că Iisus este cu el, că lucrează prin el. Și se înțelege că nu este datorie mai mare pentru preoți decât aceea de-a se sili prin toate mijloacele duhovnicești să vadă și să simtă tot mai intensiv și tot mai des că Hristos este în ei” (Ibidem, în vol. cit).