Comuniune şi singurătate ieri şi azi...

Ce serviciu aduce eremitul lumii întregi? Nu este antisocial şi egoist a trăi în singurătate, întorcând spatele nenorocirilor şi suferinţelor tovarăşilor noştri? Aceasta este o critică făcută adeseori vieţii singuratice, în trecut, dar mai ales în timpurile noastre. Devenind o flacără vie a rugăciunii, pustnicii transformă lumea prin prezenţa lor, prin simplul fapt al prezenţei lor tainice. Aceasta este cea mai mare contribuţie adusă de cel care este despărţit de toţi şi unit cu toţi. Răspunsul la întrebările despre rostul eremitului în lume îl aflăm mai jos, în conferinţa susţinută anul acesta de Mitropolitul de Diokleia, Kallistos Ware, la Mănăstirea din Bose, Italia.

Împărăţia cerurilor se ia cu sila şi doar cei silitori pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12). Aceste cuvinte se aplică într-un mod direct vieţii pustnicului şcu sensul de singuratic, solitar, n.tr.ţ. Noi, oamenii, suntem creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui (Gen. 1, 26-27). Suntem creaţi, şi acest lucru trebuie spus, ca icoană a Sfintei Treimi şi după asemănarea unui Dumnezeu care nu este singur, ci Unul în Treime, a unui Dumnezeu a cărui fiinţă este relaţională, comunională, a unui Dumnezeu care este social şi comunional într-o manieră ce depăşeşte infinit orice societate sau comunitate umană. De aceea, oamenii sunt creaţi pentru a relaţiona şi pentru a se iubi şi ajuta reciproc. Ei sunt creaţi ca membre ale unui singur trup, şi tocmai această interdependenţă este afirmată în viaţa Bisericii (1 Cor. 12, 12-24; Ef. 4, 25). Cuvântul grec "prosopon" întrebuinţat pentru persoană subliniază aceeaşi idee, deoarece sensul său literar este acela de chip, înfăţişare. Nu sunt cu adevărat o persoană până ce nu mă arăt altora, până ce nu îi privesc în ochi, lăsându-i ca la rândul lor şi ei să mă privească. Dacă totul este adevărat, nu rezultă oare că viaţa pustnicului contrazice ceea ce înseamnă a fi o persoană după chipul Treimii?

Viaţa comunitară şi viaţa eremitică

Sfântul Vasile cel Mare întreabă: "Cine nu ştie că omul este o fiinţă domestică şi socială şi nu una sălbatică şi singuratică?". Vorbind despre singuratic, Sfântul Vasile foloseşte termenul "monastikon", cu sensul de monahal şa trăi în singurătateţ. "Nimic, continuă el, nu îi este aşa caracteristic naturii noastre ca asocierea cu celălalt, nevoia unuia de celălalt şi dragostea pentru aproapele." Ceea ce îl deranjează pe Sfântul Vasile este faptul că pustnicul îşi blochează posibilitatea de a-şi arăta mila faţă de ceilalţi, care este atât de fundamentală umanităţii noastre. "Ale cui picioare vei spăla, întreabă Sfântul Vasile, după cine te vei uita, cum vei putea să fii cel mai mic dintre toţi dacă trăieşti de unul singur?" Nu trebuie înţeles din cuvintele Sfântului Vasile că el

s-ar opune în principiu vieţii singuratice. Dimpotrivă, după spusele Sfântului Grigore de Nazianz, Sfântul Vasile a încercat să împace şi să unească tipurile de viaţă comunitară şi eremitică construind chilii pentru singuraticii din zonă, nu departe de comunitatea sa. Aici putem într-adevăr vedea începutul unui răspuns la dificultăţile pe care le ridică Sfântul Vasile. Singurătate şi comuniune, trebuie argumentat, nu se exclud reciproc. Ele sunt independente şi complementare. O persoană poate fi singură în sensul că nu este în compania altor persoane, însă dacă trăieşte în interiorul său o viaţă intensă şi activă în Duhul Sfânt descoperă o legătură nedespărţită cu ceilalţi. Retragerea nu înseamnă neapărat izolare, precum nici viaţa singuratică nu implică singurătate şi lipsă. Ceilalţi pot fi absenţi fizic, însă duhovniceşte prezenţi. Comuniunea poate exista la diferite niveluri. Vieţuitor în deşertul egiptean, Evagrie Ponticul are aceeaşi opinie atunci când spune că "monahul - prin aceasta înţelegând nu doar călugărul, ci mai degrabă pustnicul - este despărţit de toate şi unit cu toate". Aceasta descrie exact situaţia anahoretului, indiferent dacă este vorba de bărbat sau femeie. Ei sunt despărţiţi de tot ce este extern în termeni spaţiali şi topografici, însă lăuntric şi duhovniceşte sunt uniţi cu toţi prin rugăciune.

Eremitul şi legăturile cu mănăstirea

Două importante mănăstiri de la mijlocul erei bizantine, Marea Lavră din Sfântul Munte ctitorită în jurul anului 963 şi cea a Sfântului Ioan Teologul din Insula Patmos, ctitorită aproximativ în 1088, legiferează în tipicele lor tipul de legătură văzut de Sfântul Vasile între comunitate şkoinobionţ şi viaţa singuratică. La Marea Lavră, Sfântul Atanasie permitea din când în când ca, din cei 120 de călugări ce formau obştea, nu mai mult de cinci să fie lăsaţi să trăiască în afara mănăstirii ca singuratici. Aceşti "chilioţi", după cum mai sunt denumiţi, deoarece erau într-un număr relativ mic, îşi primeau mâncarea din mănăstire. Fiecare dintre ei putea avea un ucenic care să vieţuiască alături de el, întrucât, după cum se poate observa, singurătatea nu era extremă. De asemenea, chilioţii continuau să rămână în ascultare faţă de egumen. Tot cu binecuvântarea egumenului, un călugăr putea trăi însă şi în interiorul zidurilor mănăstirii, retras în propria chilie. Reglementările făcute la Patmos sunt similare. Nu mai mult de 12 singuratici o dată, li se permitea să trăiască în singurătate în afara mănăstirii, însă aveau obligaţia să se întoarcă în mănăstire în fiecare sâmbătă şi să rămână pentru privegherea de toată noaptea în aşteptarea dumnezeieştii Liturghii din dimineaţa zilei de duminică. Apoi se întorceau la chiliile lor, duminica după-amiaza, cu suficientă mâncare pentru întreaga săptămână. De asemenea, trebuiau să revină în mănăstire la sărbătorile mari. În mănăstire pustnicul trebuia să ia masa în comun cu fraţii, nefiindu-i permis să vorbească cu nimeni, cu excepţia egumenului. În zilele petrecute în chilie, pustnicul trebuia să îşi ia masa o dată pe zi, după ceasul al nouălea şaproximativ ora 15:00, n.tr.ţ. Pustnicii rămâneau sub strictă ascultare faţă de egumen, la primele semne de neascultare sau de acţionare după voia proprie erau imediat chemaţi înapoi în mănăstire. Aceste două exemple arată cum reglementările lăsate de Sfântul Vasile pot fi puse în practică. Ceea ce este caracteristic în mod deosebit pentru Mănăstirea "Sfântul Ioan Teologul" din Patmos este modul în care pustnicii continuă să rămână în strânsă legătură cu mănăstirea, aceştia revenind la fiecare sfârşit de săptămână şi rămânând sub strictă ascultare faţă de egumen. Astăzi nu mai există pustnici în Patmos, iar situaţia în Sfântul Munte s-a schimbat considerabil după moartea Sfântului Atanasie. Toţi pustnicii din Athos depind de cele 20 de mănăstiri care se ghidează după reguli proprii. În practică însă, relaţiile pustnicilor cu mănăstirile nu sunt prea strânse. Aceştia mai vizitează din când în când mănăstirile, dar cu siguranţă nu în fiecare sfârşit de săptămână. În mod normal, ei nu îşi primesc mâncarea din mănăstire şi nici nu sunt sub ascultare faţă de egumen. De altfel, pustnicul poate avea ca părinte duhovnicesc - care să îi fie povăţuitor - cel mai adesea tot un pustnic. În Athos pustnicii trăiesc într-un mediu protejat şi privilegiat. Pentru pustnicii din afara Sfântului Munte, a vieţui pe teritoriul unei mănăstiri reprezintă cu siguranţă un avantaj. Ei pot primi produse din mănăstire fără a fi nevoiţi să meargă în satele sau oraşele din apropiere pentru a-şi face cumpărături şi, de asemenea, mănăstirea îi poate păzi de vizitatorii nedoriţi. În schimb, şi acest lucru este şi mai important, prezenţa tainică a pustnicilor în preajma mănăstirii are menirea de a adânci şi îmbogăţi rugăciunile zilnice ale călugărilor cenobiţi.

"Prima dată învaţă să trăieşti cu ceilalţi…"

Interdependenţa dintre viaţa comunitară şi cea singuratică este evidentă în calea prin care faptele de înainte sunt o pregătire pentru mai târziu. Cuvântul avvei Lukios din Patericul egiptean: "Până ce mai întâi nu ai învăţat să trăieşti cu ceilalţi, nu vei fi capabil să trăieşti după cum ai vrea în singurătate", este providenţial în acest context. Viitorul pustnic trebuie mai întâi testat şi cercetat pe baza experienţei din comunitate şkoinobionţ. Acest model, în care viaţa în comunitate serveşte drept pregătire pentru cea din pustie, este evident în monahismul palestinian din secolele V-VI. Când Sfântul Sava, ca tânăr de numai 18 ani, a încercat să intre în faimoasa lavră a Sfântului Eftimie, mănăstire de tip semieremitic, bătrânul îl trimite la Mănăstirea Născătoarei de Dumnezeu din apropiere. "Fiul meu, îi spuse Sfântul Eftimie, nu îţi este de folos să rămâi în lavră, pentru că eşti încă tânăr şi este mult mai bine pentru cei tineri să rămână în mănăstire şcenobiumţ." După 12 ani de viaţă comunitară, Sfântului Sava îi este permis să se mute într-o peşteră din apropierea mănăstirii, în care îşi petrecea cinci zile pe săptămână în singurătate, întorcându-se în mănăstire sâmbăta şi duminica. După alţi cinci ani, se adânceşte în deşert, neîntâlnind pe nimeni şi hrănindu-se cu plante sălbatice. Când Sfântul Sava devine conducătorul propriei comunităţi, el va urma exemplul Sfântului Eftimie. Tinerii dornici să vieţuiască în lavra aflată sub povăţuirea sa nu erau acceptaţi imediat, ci erau trimişi mai întâi la mănăstirea special creată pentru începători. După ce dobândeau experienţa vieţii comunitare, li se permitea să aibă propria chilie în lavră. După cum mărturiseşte Sfântul Ioan Scărarul: "Precum florile preced fructele, aşa viaţa comunitară o precede pe cea eremitică".

Modelul palestinian a fost păstrat cu evlavie în legislaţia canonică. Canonul 41 al Sinodului Trullan (692) specifică faptul că cei ce îşi doresc să îmbrăţişeze viaţa în singurătate trebuie să rămână pentru cel puţin trei ani în mănăstire în ascultare faţă de egumen. După trecerea celor aproximativ 3-4 ani, reglementează canonul, dacă aceştia persistă în aceeaşi intenţie, atunci să li se permită să se retragă. Pe urmă însă să nu le fie îngăduit să părăsească singurătatea oricând îşi doresc, doar dacă va fi spre beneficiul comun sau dacă vor fi constrânşi de ceva care le-ar putea pune în pericol viaţa; şi, într-un astfel de caz, ei trebuie mai întâi să obţină binecuvântarea episcopului local.

Astăzi, prevederile canonului 41 al Sinodului Trullan nu mai sunt ţinute deloc. În primul rând, datorită faptului că multe mănăstiri ortodoxe sunt din punctul de vedere al statutului stavropighii, iar din această cauză ies de sub autoritatea episcopului local. Aceasta este şi situaţia actuală a celor 20 de mănăstiri athonite. Într-un astfel de caz, decizia de a-l lăsa pe un monah să se retragă în singurătate îi revine în mod exclusiv egumenului mănăstirii, care acţionează consultându-se cu monahii mai bătrâni. În al doilea rând, călugării trăiesc în comunitate mai mult de patru ani înainte de a deveni pustnici. De exemplu, în Rusia secolului al XIX-lea, Sfântul Serafim de Sarov şi-a petrecut opt ani ca frate şi după aceea alţi opt ca monah în aceeaşi mănăstire înainte de a primi binecuvântarea de a se muta în singurătate într-o chilie aflată la 6 km şi jumătate depărtare.

Nu este ceva neobişnuit pentru un călugăr ca după ce a petrecut ceva timp în singurătate să dorească să se reîntoarcă în mănăstire, fără a fi constrâns de ceva anume. O astfel de cerere de a se întoarce în mănăstire poate fi admisă fără prea mare dificultate. De asemenea, unui pustnic i se poate cere să se întoarcă în mănăstire indiferent de dorinţa sa. Un astfel de exemplu este Sfântul Serafim: după şase ani petrecuţi în pădure, picioarele sale au început să se umfle şi astfel participarea la dumnezeiasca Liturghie şi la împărtăşania din mănăstire au devenit aproape imposibile. În acest context, egumenul i-a trimis un mesaj prin care îi cerea să îşi părăsească definitiv chilia din pădure şi să se întoarcă în mănăstire, fiindu-i permis însă să rămână în chilia sa, fără a fi obligat să participe la rugăciunile comune din biserica mănăstirii. Putem înţelege acest lucru pentru faptul că în monahismul Răsăritului creştin, alături de cele două extreme, cea cenobitică şi viaţa eremitică, există şi o a treia intermediară, a lavrei sau schitului. Aceasta poate fi privită ca o viaţă de tip semicenobitică sau semieremitică. Această variantă poate fi întâlnită cu precădere în Sfântul Munte în schiturile: "Sfânta Ana", Kavsokalyvia, Kerasia. Schitul din zilele noastre este un sat monahal cu o bisericuţă centrală înconjurată de o serie de căsuţe-chilii în care vieţuiesc în mod normal între doi şi cinci călugări. Adesea, un tânăr doritor poate merge să vieţuiască direct într-un schit, fără să fi trecut şi prin mănăstire. Trecerea de la viaţa semieremitică a schitului la cea în întregime eremitică poate fi făcută adesea gradat, fără transformări drastice. Se poate întâmpla ca în urma morţii unor monahi din căsuţa-chilie, călugărul rămas singur să dorească să îşi continue viaţa de unul singur. De asemenea, un călugăr poate decide să părăsească o chilie centrală şi populată pentru a se retrage în singurătate, la marginea schitului. În Athos există pustnici care trăiesc într-o izolare desăvârşită, departe chiar şi de un anume schit. În mod normal, unui călugăr ce vieţuieşte în singurătate i se alătură unul sau mai mulţi ucenici, trecând astfel treptat de la eremitism la o viaţă cvasicenobitică. Existenţa în monahismul răsăritean a schitului sau lavrei alături de modul de viaţă comunitar al monahilor şi cel al chiliilor pustnicilor înseamnă că în practică linia de demarcaţie dintre viaţa în comunitate şi cea a pustnicului este întrucâtva nedelimitată şi neclară. Între cele două extreme, cea a deplinei comuniuni şi cea a deplinei singurătăţi, pot apărea diferite posibilităţi, iar pe parcursul carierei sale monahale, monahul poate fi pus în diverse situaţii. Această varietate este văzută în Ortodoxie nu ca defect, ci ca o îmbogăţire şi ca o binecuvântare. Comunitatea şi singurătatea se pot suprapune într-o manieră pozitivă şi dătătoare de viaţă.

Lupta monahului cu demonii

Când s-a vorbit mai sus despre regimul propus de Ignatie Xantopol ca fiind într-o oarecare măsură uşor, acest lucru trebuie înţeles în termeni relativi pentru că în sine viaţa în singurătate nu e niciodată uşoară. Comparând cele două tipuri de viaţă, cea în comunitate şi cea în singurătate, Evagrie spune că atunci când un monah locuieşte cu alţii, diavolul îl atacă indirect prin supărările provocate lui de către fraţi şi prin diferitele tensiuni din interiorul comunităţii. Când totuşi el merge în deşert, diavolii nu se mai folosesc de oameni ca intermediari sau de tovărăşia lui cu aceştia, ci îl atacă în mod direct. Totuşi, a suporta supărările venite din partea confraţilor poate fi incomparabil mai uşor decât a da nas în nas cu demonii. Aşa precum demonii sunt mult mai îngrozitori decât oamenii, la fel şi viaţa în singurătate este mult mai dificilă decât cea comunitară. Sfinţii din tradiţia rusă pot confirma asta. "Singurătatea, spune Sfântul Nil Sorsky, cere tăria unui înger." Sfântul Serafim care a trăit diferitele tipuri de viaţă, cenobitică şi eremitică, era şovăitor în a-i povăţui pe cei ce doreau singurătatea, "cel care trăieşte în deşert trebuie să fie asemenea unuia pironit pe cruce".

"Dobândeşte pacea lăuntrică şi mii se vor mântui în jurul tău…"

Cum putem răspunde la întrebarea Sfântului Vasile: "Ale cui picioare vei spăla dacă trăieşti izolat?" Ce serviciu aduce solitarul lumii întregi? Nu este antisocial şi egoist a trăi în singurătate, întorcând spatele nenorocirilor şi suferinţelor tovarăşilor noştri? Aceasta este o critică făcută adeseori vieţii singuratice, în trecut, dar mai ales în timpurile noastre. Cum ar trebui să răspundem?

Desigur, putem răspunde cu cuvintele lui Hristos: "Când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău" (Mt. 6, 6). Hristos Însuşi se retrăgea adesea în locuri deşertice pentru a se ruga (Mc. 1, 35; Lc. 4, 42). Dar cu siguranţă atunci când Hristos spune "închide uşa",

El vorbeşte despre ceva ce trebuie făcut din când în când, înainte de a ne întoarce şi a revendica viaţa noastră de zi cu zi. El nu sugerează faptul că ar trebui să ţinem uşile în permanenţă închise. El nu spune decât că în viaţa oricărei persoane implicate într-o activitate socială este necesară şi dimensiunea singurătăţii. Ce vom spune atunci despre cei pentru care singurătatea este o condiţie de durată? Dintre toate răspunsurile posibile la întrebarea Sfântului Vasile, cea mai cunoscută este cea a Sfântului Serafim: "Dobândeşte pacea interioară şi mii în jurul tău se vor mântui". Singuraticul este într-o măsură remarcabilă cel care caută prin harul lui Dumnezeu să dobândească pacea interioară, şi tocmai datorită acestui fapt el îi poate ajuta şi pe ceilalţi. Dacă în fiecare generaţie există câţiva oameni, bărbaţi sau femei, care au dobândit pacea inimii în singurătate, ei au asupra tuturor oamenilor din jurul lor un efect creator ce întrece toate aşteptările (cu siguranţă dobândirea păcii interioare este posibilă şi celor care trăiesc în mijlocul societăţii).

Eremiţii care au dobândit pacea interioară pot cu siguranţă să îi ajute pe ceilalţi oameni într-un mod direct, acţionând ca părinţi sau maici duhovniceşti pentru cei ce vin la ei cerându-le ajutorul. Un astfel de îndrumător a fost şi Sfântul Antonie din pustiul Egiptului, care în a doua perioadă a vieţii a devenit, după cum zice biograful său, Sfântul Atanasie al Alexandriei, un medic dat Egiptului de către Dumnezeu. Însă cuvintele Sfântului Serafim au o mai mare aplicabilitate. Devenind o flacără vie a rugăciunii, pustnicii transformă lumea prin prezenţa lor, prin simplul fapt al prezenţei lor tainice. Aceasta este cea mai mare contribuţie adusă de cel ce este despărţit de toţi şi unit cu toţi.

(Traducere din limba engleză de Ioan Andrei Dumitru)