Corabia şi paradisul

Spaţiul sacru se subsumează unei paradigme alcătuite din elemente definitorii, pe care le putem urmări în diverse descrieri biblice, începând cu Grădina Edenului şi încheind cu Ierusalimul ceresc, adică de la un capăt la celălalt al Sfintei Scripturi. Corabia lui Noe se înscrie exemplificând subtil aceste elemente de bază.

Din cauza înmulţirii "răutăţii oamenilor" pe pământ (Facere 6:5) şi a faptului că "pământul se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse de silnicii" (v. 11), Dumnezeu hotărăşte distrugerea umanităţii, cu excepţia familiei Dreptului Noe, care "a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu" (v. 8). Pentru prima dată apare în textul canonic al Vechiului Testament referirea la "har" (ebr. hen). Diferenţa între perioada paradisului şi această etapă ar fi aceea că omul primordial se găsea într-o lume străbătută de Dumnezeu Însuşi - "au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai" (Facere 3:8), pe când acum, ca urmare a violenţei uriaşilor, Dumnezeu spune: "Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup" (6:3). Într-o lume din care Dumnezeu e absent, retrăgându-Şi Duhul, doar omul drept poate să se împărtăşească de harul care Îl face prezent pe Creator.

Hotărând distrugerea întregului pământ, cu excepţia lui Noe, a familiei sale şi a animalelor aduse în arcă, Dumnezeu îl transformă pe Noe într-un nou Adam, un nou părinte al omenirii.

Separare, înălţime şi lumină

Chemarea sa pentru construirea corabiei trimite la acţiunile de separare din săptămâna creaţiei. "Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric" (Facere 1:4); "a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei" (v. 7). Deşi nu apare explicit termenul "a despărţi", Dumnezeu desparte şi marea de uscat (v. 9). Aceste separaţii sunt importante dacă le punem în legătură cu necesitatea fixării graniţei spaţiului sacru, care trebuie astfel separat de profan.

Corabia însăşi are "despărţituri" (Facere 6:14) etanşe, numite în original "cuibuleţe" (ebr. qinnim, iar în greacă nossiai) (v. 14), ordonate pe trei nivele ("punţi" în Biblia Anania) (v. 16). Textul ebraic este puţin cam greoi aici: s-ar sugera că s-ar face uşi dedesubt, în rândul doi şi în rândul trei. În greacă s-ar înţelege, dimpotrivă, că acoperişul adună laturile "la un cot deasupra". Cristian Bădiliţă traduce: "Ai să închei arca şi ai s-o acoperi până la un cot deasupra", explicând că arca ar avea o formă piramidală. Prin aceasta corabia seamănă cu muntele sfânt, centrul spaţiului sacru pe care îl ordonează vertical.

În referatul creaţiei, muntele lipseşte, dar faptul că el ar trebui legat strâns de naraţiunea de la început este sugerat de descrierea din Iezechiel (28:11-19). Regele Tirului este asemănat cu un heruvim care se afla în Eden, în grădina lui Dumnezeu. În v. 14 se precizează: "Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu". De altfel, în general, sanctuarul trebuie ridicat pe înălţimi, pentru că el reprezintă "axa lumii" (axis mundi), punctul central al cosmosului, înscris pe verticală în direcţia apropierii maxime de cer, ca spaţiu divin. La finalul potopului de altfel, arca se va opri pe Muntele Ararat din Armenia (Facere 8:4), ca loc al începutului noii creaţii. De aici se vor răspândi iarăşi oamenii şi animalele din corabie.

Prezenţa luminătorilor din referatul creaţiei este înlocuită de fereastra special rânduită pentru corabie (Facere 6:16). Aceasta nu are un rol practic, ci unul simbolic sacru, fiind regăsită mai târziu în arhitectura Templului.

Lemnul vieţii şi odihna sabatică

Pomul vieţii este reprezentat chiar de lemnul corabiei. În limba ebraică şi greacă se foloseşte acelaşi termen pentru "pom" şi "lemn", âeţ şi respectiv xylon, ceea ce face această asociere şi mai evidentă. Interesant apoi că lemnul corabiei, tradus în Sinodală prin "lemn de salcâm", în originalul ebraic este un hapax legomenon (apare exclusiv în Facere 6:14), lemn de gopher. Nu se cunoaşte ce înseamnă gopher, Septuaginta traduce prin "lemn în patru muchii". După o tradiţie medievală, păstrată în Legenda aurea, lemnul corabiei provenea din lemnul pomului vieţii, pentru că Set luase de la înger o sămânţă a pomului şi o plantase la mormântul lui Adam. Tradiţia continuă: acest lemn va fi folosit şi la Templul lui Solomon, dar mai târziu chiar Mântuitorul va fi răstignit pe o bârnă rămasă. Tradiţia evident nu are o bază istorică, ci una duhovnicească, subliniind continuitatea simbolului pomului vieţii (chip al Crucii).

Chiar şi odihna din ziua a şaptea a creaţiei are un corespondent - numele lui Noe (Noah), care în limba ebraică vine de la rădăcina, care înseamnă "a se odihni" (nuah) - Facere 5:29: "Şi i-a pus numele Noe, zicând: "Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în munca mâinilor noastre, la lucrarea pământului, pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu!"". Se arată că Noe aduce odihna sau mângâierea unui pământ care deja se încărcase de păcate. Deloc întâmplător, Noe este tipul lui Hristos şi reprezintă, în chip simbolic, un precursor al isihasmului. Corabia lui Noe care pluteşte deasupra potopului învolburat preînchipuie Biserica ce oferă mântuire, plutind deasupra ispitirilor şi grijilor vieţii.

Duhul Sfânt şi corbul

După o interpretare foarte subtilă a lui R.W.L. Moberly ("Why Did Noah Send Out a Raven?, în: Vetus Testamentum 50 ş2000ţ, nr. 3, pp. 345-356), rolul Duhului de la începutul creaţiei de asistare şi de energizare a apelor (Facere 1:2: "Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor") îl ia acum corbul. În Biblia sinodală Facere 8:7 este tradus: "Şi a dat drumul corbului ş…ţ Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ", dar în original expresia wayyeţeâ yaţoâ waşov (lit. "a ieşit ieşind şi întorcându-se") sugerează nu că pasărea s-ar întoarce la sfârşit, ci că până să sece apa planează neîncetat - făcând un "du-te vino" - deasupra potopului.

Deşi e o pasăre care se hrăneşte cu stârvuri, necurată după nomenclatorul biblic (Levitic 11:14), totuşi în istoria mântuirii el joacă un rol pozitiv. La pârâul Cherit, corbii îi aduc Sf. Proroc Ilie pâine şi carne (3 Regi 17:6), sugerând prin aceasta că Dumnezeu, chiar şi când Se foloseşte de unelte necurate sau de distrugere, urmăreşte salvarea vieţii. Este de altfel exact teologia potopului: prin moarte şi nimicire, Dumnezeu izbăveşte creaţia.

Moberly arată că aici corbul imitând lucrarea Duhului Care fusese retras în Facere 6:3 asigură acea imitatio Dei, "imitare a lui Dumnezeu", concept-cheie în teologia redactării sacerdotale care se decelează în aceste contexte (p. 353).

Porunca şi legământul

Cel mai important aspect este însă faptul că acum apare pentru prima dată legământul (Facere 9:9-11). De fapt, termenul încadrează naraţiunea despre potop, alcătuind o inclusio (o punere în paranteză): legământul este anunţat înainte de potop (Facere 6:18), dar împlinit abia după potop (9:9). Acest legământ are o funcţie universală. El este încheiat cu toţi: "Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri, şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie" (9:9-10), iar semnul său, curcubeul (v. 13), devine vizibil tuturor.

Legământul cu Noe trimite direct la "porunca" dată de Dumnezeu lui Adam în Grădina Edenului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 3:16). Trebuie însă subliniat că starea paradiziacă nu presupunea existenţa legământului, ci doar a poruncii. Legământul, ca act juridic (eventual scris) între om şi divinitate, reprezintă de fapt recunoaşterea comunicării întrerupte, doar pe bază de lege exterioară (cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 1, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, PSB 23, pp. 15-16).

Starea postdiluvială înseamnă însă o decădere de la starea paradiziacă. După potop, introducându-şi consumul de carne (Dumnezeu a acceptat practica, acomodând porunca la nivelul spiritual uman), omul devine un adevărat tiran pentru animale (cf. Facere 9:2). Dar aceasta arată că arca lui Noe reprezintă chipul spaţiului sacru în care omul încă mai este în pace cu animalele, pe care le salvează. După o tradiţie ortodoxă, Noe a fost primul care a folosit toaca: bătând în lemn, a adunat animalele în corabie, aşa cum creaţia întreagă este adunată în Biserică.

" Legământul cu Noe trimite direct la "porunca"" dată de Dumnezeu lui Adam în Grădina Edenului de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 3:16). Trebuie însă subliniat că starea paradiziacă nu presupunea existenţa legământului, ci doar a poruncii."