Corespondenţa Sfântului Ciprian al Cartaginei

Sub numele Sfântului Ciprian ne-a parvenit o corespondenţă ale cărei scrisori datează toate din timpul episcopatului său. El a fost ales episcop de Cartagina în anul 248 şi a murit ca martir în anul 258, pe 14 septembrie. Corespondenţa nu conţine deloc scrisori cu caracter personal sau familiar. Toate sunt oficiale. Ele tratează tema unităţii Bisericii văzută în perspectiva reprimirii în Biserică a celor care evitaseră persecuţia sacrificând zeilor. Ascultarea de episcop, ca păstrător şi responsabil de învăţătura de credinţă, este una dintre condiţiile cerute credincioşilor pentru a nu cădea în schismă.

Ierarhul Ciprian i-a urmat pe scaunul episcopal lui Donatus şi, în ciuda opoziţiei înverşunate a câtorva clerici, el a fost dus de către poporul creştin la cea mai înaltă treaptă eclesiastică fără a rămâne prea mult timp în celelalte două trepte, preoţie şi diaconat, şi aceasta, fără îndoială, la puţin timp după convertirea şi botezul său.

El datora acest succes calităţilor sale personale, culturii sale (era orator, după spusele Sfântului Ieronim), notorietăţii sale (provenea dintr-o familie bogată şi influentă). Cartagina era atunci un oraş prosper şi renumit. Era capitala Africii proconsulare, provincie veche, puternic romanizată. Era totodată metropola Africii de Nord. Se ştie din această corespondenţă că episcopul de Cartagina, Agrippinus, deja adunase şi prezidase cu câteva decenii mai înainte un mare conciliu african. Faima lui Ciprian se întindea mult dincolo de graniţele Africii de Nord.

Din corespondenţa Sfântului Ciprian ni s-au păstrat 65 de scrisori scrise de el însuşi, 12 scrisori venind din partea corespondenţilor săi, în mare parte episcopi, şi alte patru scrisori care nu-l au pe episcop nici ca destinatar, nici ca autor.

Această corespondenţă nu conţine deloc scrisori cu caracter personal sau familiar. Toate sunt oficiale. Nici una din ele nu este datată. Se ridică întrebarea: pentru ce s-au păstrat aceste scrisori?

Episcopul Cartaginei scria pentru a fi citit de un public mult mai larg decât destinatarii scrisorilor sale. Cum era obiceiul în Antichitate, cea mai mare parte a scrisorilor era destinată lecturii publice, ceea ce a contribuit la difuzarea lor. Ştim că episcopul însuşi îşi alcătuia dosare cu scrisori, admiţând reproducerea şi difuzarea lor.

De ce nu toate scrisorile au fost păstrate? Se poate invoca, fără riscul de a greşi, că au existat pierderi în cursul transmiterii lor, dar o selecţie a acestora a fost operată la început. Absenţa scrisorilor familiare şi fără îndoială a unor scrisori cu caracter oficial se explică printr-o alegere deliberată operată mai întâi de Sfântul Ciprian, apoi de Bisericile cu care el corespondase. Au fost aşadar păstrate scrisorile care interesau viaţa Bisericii.

Se întâmpla însă, şi aceasta de mai multe ori, ca o scrisoare să fie distrusă. Se cunosc cazuri de distrugere voluntară. Ciprian spune el însuşi că a făcut să dispară scrisoarea în care Novaţian, falsul episcop al Romei, anunţa alegerea sa. Este de asemenea foarte ciudat că în dosarul scrisorilor despre botezul ereticilor nu figurează nici una dintre scrisorile pe care episcopul Romei, Ştefan, i le-a adresat colegului său cartaginez cu care era în dezacord. Împotriva lui Ciprian, care voia ca ereticii care doreau să revină la Biserică să se boteze încă o dată, Ştefan proclama unicitatea botezului, aceasta fiind şi învăţătura Bisericii.

Se pune întrebarea: de ce episcopul Ciprian, autor de tratate probabil născute cea mai mare parte din omiliile sale, a recurs la acest gen epistolar în cadrul funcţiei sale pastorale? Răspunsul îl vom afla mai jos.

Aflat în exil, ierarhul comunică cu Biserica sa prin scrisori

Deşi corespondenţa lui Ciprian este prima corespondenţă creştină de limbă latină care ne-a parvenit, ea se înscrie într-o tradiţie epistolară deja bine stabilită în creştinism. În zona greacă, precedentele nu lipsesc şi se întâmplă ca în scrisorile sale episcopul Cartaginei să se prezinte ca un continuator al Sfântului Apostol Pavel.

La sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie 250, la Cartagina s-a organizat o mare manifestare la care trebuiau să participe toţi locuitorii oraşului pentru a aduce sacrificii zeilor Romei, conform unui edict publicat de împăratul Deciu. Temându-se să agraveze prin prezenţa sa ostilitatea mulţimii uşor manipulate contra creştinilor, Ciprian a părăsit oraşul. De la retragerea sa, unde va rămâne până după Paştile anului 251, el comunică cu păstoriţii săi prin scrisori.

La Roma, în acest timp, preoţimea conducea comunitatea. Efectiv, edictul lui Deciu a fost aplicat la Roma câteva luni mai devreme decât la Cartagina şi episcopul Fabian a murit ca martir în temniţa oraşului la 21 ianuarie. Preoţi şi diaconi vor asigura suplinirea până la alegerea lui Corneliu, în primăvara lui 251. Aflând că Ciprian a părăsit Cartagina, preoţimea romană a trimis un lung mesaj episcopului, în care îl acuză de fugă în timpul persecuţiei şi-i consideră pe preoţii cartaginezi ca înlocuitori ai lui Ciprian.

Scrisoarea lor, nu se ştie cum, a fost adusă lui Ciprian în exilul unde se afla. Scrisoarea nr. 20 este datată aproximativ iulie 250 şi considerată ca răspuns la acest mesaj care nu îi era destinat.

El justifică în această scrisoare comportamentul de la plecarea sa; el nu a abandonat turma sa cuvântătoare, ci a continuat să o păstorească. Pentru a convinge de acest lucru, el ataşează curierului său un număr de 13 scrisori pe care le-a compus pentru credincioşii săi, însoţindu-l de un scurt comentariu.

În unele scrisori, episcopul deleagă funcţia de conducere clerului său, cum era obiceiul în caz de absenţă, totodată ghidându-i prin poveţele sale. În altele adresează felicitări, încurajări şi învăţături despre martiriu celor care au fost opriţi de la mărturisirea credinţei lor. Exilaţi sau eliberaţi, mulţi din aceşti mărturisitori s-au purtat urât şi Ciprian i-a criticat ferm în scrisoarea nr. 13.

Scrisoarea 11 este o invitaţie presantă la rugăciune făcută întregii comunităţi pentru ca persecuţia să înceteze: "Ceea ce am făcut, vi le-am spus în cele treisprezece scrisori pe care le-am expediat în funcţie de împrejurări. În aceste scrisori, poveţe adresate clerului, îndemnuri făcute mărturisitorilor, reproşuri aduse exilaţilor când aceasta a fost necesar, mesaj adresat adunării frăţietăţii pentru a o convinge să implore mila lui Dumnezeu nu au lipsit din partea noastră, cel puţin în măsura în care, în respectul regulei credinţei şi a fricii de Dumnezeu, mijloacele noastre modeste, sub inspiraţia Domnului au putut să se silească pentru aceasta".

Dar în aprilie 250, odată cu sosirea la Cartagina a proconsulului, persecuţia a devenit mult mai dură. A fost fixată o dată la care toţi locuitorii trebuiau să fie prezenţi pentru a sacrifica zeilor păgâni. Creştinii care au refuzat au fost aruncaţi în închisoare, în condiţii mult mai inumane decât predecesorii lor, aşteptând judecarea lor de proconsul. Au fost interogaţi şi torturaţi. Unul dintre ei, Mappalicus, a murit în 17 aprilie 250. Alţii nu au putut rezista de foame, de sete, de căldură şi de boală. Episcopul le trimite scrisoarea nr. 10, elogiu înflăcărat şi expozeu teologic despre martiriu, socotit o luptă alături de Hristos care se înscrie în lupta lui Dumnezeu contra diavolului.

"Şi când veniră chinurile, cu care fraţii noştri au fost chinuiţi deja sau cu care au fost ţinuţi în închisoare pentru a fi chinuiţi, cuvintele noastre au ajuns până la ei pentru a-i întări şi pentru a-i odihni."

Lapsii şi martirii

Mulţi creştini se supuseseră edictului şi primiseră din partea autorităţilor romane un atestat că sacrificaseră zeilor. Alţii crezură că nu trădau cu nimic credinţa lor mituind pe cei care aveau sarcina de a elibera "bilete de sacrificiu". Pentru episcopul lor, unii ca şi ceilalţi sunt consideraţi ca apostaţi, ei au săvârşit un păcat iremisibil, ceea ce îi exclude din Biserică. Ei fiind numiţi lapsi, adică "căzuţi". În acelaşi timp (şi intransigenţa Bisericii africane s-a mai îndulcit cu siguranţă), exista posibilitatea iertării, cu condiţia de a intra în categoria penitenţilor puşi la uşa Bisericii până când vor îndeplini o adevărată penitenţă în timpul impus de episcop, care consta din rugăciune, post, şederea în picioare şi fapte bune.

Dar mulţi nu vrură să se supună acestui tratament şi se întoarseră către mărturisitori, viitorii martiri pentru a obţine de la aceştia nişte "bilete de pace" (libelli pacis). Se credea efectiv că martirii, de vreme ce sunt primiţi dintr-odată în ceruri şi destinaţi să participe la judecata din urmă alături de Hristos, puteau încă de aici să ierte toate păcatele.

Episcopul îi cinstea prea mult pe martiri şi pe mărturisitori ca să nu-i menajeze, dar în scrisoarea nr. 15 el le reaminteşte ferm regula penitenţială, legea evanghelică după spusa lui şi denunţă ceea ce s-ar putea chema "traficul cu indulgenţe".

"De asemenea, aflând că cei care şi-au murdărit mâinile şi buzele lor prin sacrilegiu şi nu şi-au pătat conştiinţa lor prin certificate mincinoase, agresează pe martiri în orice loc şi recurg la rugăminţi deplasate şi amabile pe lângă mărturisitori pentru a-i corupe astfel încât, fără discernământ, fără un examen prealabil al fiecărui caz, sunt eliberate în fiecare zi mii de bilete, contrar legii lui Hristos, atunci eu am compus o scrisoare pentru a aduce pe martiri şi pe mărturisitori, prin poveţele mele, atât cât pot, la învăţătura Domnului".

Aceasta era activitatea episcopului aflat în exil între lunile aprilie-iunie 250. Până la sfârşitul lui aprilie 251, când el va putea reveni în final la Cartagina, Ciprian se va strădui întotdeauna prin intermediul scrisului să ridice Biserica sa decimată de persecuţie şi roasă în interior de schisma preoţilor favorabili reintegrării imediate a lapsilor.

El va umple golurile lăsate în clerul său de schismatici, admiţând spre hirotonie din rândul oamenilor simpli un număr de candidaţi.

(Traducere din franceză de Augustin Păunoiu, după "La correspondance de Saint Cyprien, Simone Deléani", Université Paris-X-Nanterre, Connaissance des Peres de l'Eglise, nr. 107, Lettres monastiques, sept. 2007)

Corespondenţa, mesaj al spiritualităţii creştine

Toate scrisorile care ne-au parvenit de la episcopul Ciprian nu sunt culegeri de măsuri şi de reguli, însoţite de justificarea lor.

Găsim în corespondenţa marelui ierarh african scrisori de laudă şi de mângâiere adresate mărturisitorilor, un scurt tratat despre Sfânta Euharistie (scrisoarea nr. 63). În ansamblul epistolar transpare de o manieră sau alta profunda spiritualitate a autorului care, fără nici o îndoială, se îngrijeşte să o împărtăşească corespondenţilor săi şi, dincolo de ei, întregii Biserici. El ştie că Duhul Sfânt locuieşte în slujitorii Săi şi, participând prin alegerea sa ca episcop la sfinţenia bisericii, posedă această harismă împreună cu mărturisitorii şi martirii ei.

Spiritualitatea scrierilor episcopului nu se manifestă doar sub acest aspect, familiar la cei din vechime, dar atât de derutant pentru modernitate. Ea este marcată de pecetea iubirii şi a smereniei. Niciodată un episcop roman nu s-ar considera servus (slujitor, sclav) pus de Dumnezeu în fruntea unei comunităţi creştine. Formula praepositus servus (sclav pus în frunte) care se aplică lui însuşi pune într-o altă lumină episcopatul lui Ciprian şi corespondenţa sa. În mod paradoxal, aici este vorba de paradoxul creştin bine definit de Sfântul Pavel, rigoarea, prioritatea acordată disciplinei şi ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de episcop se conjugă cu dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, cu smerenia, cu blândeţea, cu răbdarea.

Corespondenţa conţine scrisori unde se exprimă o compasiune adevărată cu privire la fraţii care suferă din cauza exilului şi persecuţiei. Asprimea judecăţii episcopului este temperată de blândeţea păstorului. Persoana este întotdeauna distinctă de act, vinovatul de greşeala sa. În scrisoarea adresată lui Fidus (scrisoarea nr. 64), episcopul condamnă comportamentul colegului său care, împotriva regulii, a restabilit în funcţie un preot care abjurase credinţa şi, pe nedrept, i-a păstrat postul de preot care îi fusese rânduit înainte de persecuţie.

O scurtă formulă ca sacramentum unitatis este suficientă pentru a descoperi că unitatea Bisericilor nu ţine doar de consensul episcopilor, ci ea este o taină, o taină a unirii inimilor, găsind izvorul său în misterul divin al iubirii trinitare.

Scrisoarea, legătură între comunităţi

Se poate spune că autorul este pătruns de grija unirii inimilor (concordia) şi de unitatea sufletelor (unianimitas) atât în interiorul Bisericii sale, cât şi în întreaga (catholica) Biserică, după chipul primei comunităţi din Ierusalim, după cum mărturisesc Faptele Apostolilor 4, 32: "Iar inima şi sufletul celor ce au crezut erau una". Existenţa schismelor a aprofundat reflexia episcopului african. La Cartagina, preoţii care-i repuseseră pe lapsi în drepturi fără a aştepta decizia episcopului vor forma foarte repede o grupare separată. Biserica Romei, la rândul său, era sfâşiată de schisma lui Novaţian. Pentru a rezuma succint gândirea lui Ciprian, asemănătoare în acest punct celei a Sfântului Irineu, unitatea Bisericii se sprijină pe două fundamente: a) ascultarea de episcop, succesor al Apostolilor, păstrător şi responsabil de învăţătura de credinţă şi b) consensul episcopilor. Suntem în epoca în care primatul Romei este în parte recunoscut, dar ca un primat de onoare, şi nu unul juridic. Scrisorile alcătuite de Sfântul Ciprian au ajutat la edificarea consensului între episcopi, la împăcarea bisericilor locale între ele. Scrisorile permit ierarhului cartaginez de a face să adere la deciziile sale pe episcopii africani al căror primat este. Ciprian constituise un dosar cu scrisori care cuprindeau măsuri provizorii luate pentru reconcilierea lapsilor, dosar care ajunsese la colegul său, Caldonius, şi la numeroşi episcopi aflaţi nu numai în Africa, "pentru ca la toţi să existe o unitate de acţiune şi de gândire conform învăţăturilor Domnului". În această perioadă tulbure, în care schisma va sfâşia multe comunităţi africane din cauza lapsilor, era urgent să se obţină consensul cel mai larg posibil. Şi aceasta atât în comunitatea din Cartagina, cât şi în celelalte biserici. Foarte devreme, Ciprian prevăzuse să regleze cazul lapsilor în cadrul unui sinod care să se reunească imediat ce persecuţia se va termina şi el se va putea reîntoarce în comunitate. Este aşadar sigur că la întoarcerea sa după Paştile anului 251 sinodul anunţat s-a reunit. A fost luată decizia de a-i supune pe cei vinovaţi unei penitenţe, a cărei durată ar depinde de gravitatea greşelii; cei care luaseră parte la sacrificii în cinstea zeilor nu erau iertaţi decât dacă se aflau pe patul de moarte. Doi ani mai târziu, în 253, în faţa pericolului unei noi persecuţii, sub succesorul lui Decius, Trebonius Gallus, episcopul de Cartagina convoca un nou sinod care hotăra iertarea tuturor lapsilor a căror penitenţă era efectivă. Deciziile acestor două sinoade au fost aduse la cunoştinţă celorlalţi episcopi.