„Cred într-Unul Duhul Sfânt…“

"Mă cuprinde teama când mă gândesc la numele Duhului: "Cel care suflă unde voieşte", "Izvorul luminii şi al vieţii", "Cel care se împărtăşeşte în chip de limbi de foc"…", mărturisea Sfântul Grigorie de Nazianz în a treia sa cuvântare teologică. Deşi persoana cea mai tainică din Sfânta Treime, punând în prim plan pe cel în care Se sălăşluieşte şi nu pe Sine, Duhul Sfânt este prezent pretutindeni unde domnesc curăţia, blândeţea, dragostea, smerenia. Fără Duhul Sfânt nu putem vorbi de existenţă autentică. El nu face nimănui silă, dar păcatul împotriva Lui nu se iartă în veac, după cuvântul lui Hristos.

În articolul din Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan care se referă la Duhul Sfânt putem descoperi două învăţături fundamentale pentru omul contemporan. Prima are în vedere viaţa şi pe Domnul vieţii: "Cred într-Unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul". Omul de astăzi vrea să trăiască, el doreşte cu înflăcărare viaţa, dar nu află în trupul său decât o vitalitate biologică, una care trece repede şi e cumva viaţă amestecată cu moarte.

A doua învăţătură priveşte persoana, relaţia dintre persoane şi mai ales taina paternităţii: "Cred în Duhul Sfânt (…) Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit…" Omul nostru moare din cauza vidului spiritual în această gloată de solitari, îi e foame şi sete de a împărtăşi cu ceilalţi viaţa sa.

Deşi socoteşte orice paternitate ca represivă, el a pierdut şi caută în acelaşi timp un părinte, un mângâietor care să-l îndrume şi să-l elibereze. Nu există altă variantă pentru el decât fie să creadă în Duhul Sfânt care a vorbit prin prooroci, iar acum prin Biserică, fie să rămână împotmolit în idolatriile istoriei, fie să proclame, alături de toţi martorii nihilismului: "No future".

Viaţa şi Domnul vieţii

Duhul Sfânt este Domnul vieţii şi experienţa eclesială care s-a cristalizat în definiţiile celui de-al II-lea Sinod Ecumenic dă celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi nu o semnificaţie intelectuală, ci vitală. Noi avem tendinţa să opunem duhul materiei, spiritualul temporalului. Duhului de care face vorbire Crezul constantinopolitan nu-i pasă de aceste opoziţii. El nu este duhul care luptă împotriva materiei, ci energia care însufleţeşte omul şi face din devenirea cosmică o imensă mişcare de întrupare. Aceasta nu reprezintă o evadare din istorie, ci singurul dinamism care-i poate trezi pe oameni şi smulge din fatalitatea neantului, pregătindu-i pentru Împărăţia cerească.

Duhul este Domn, şi prin mărturisirea aceasta Sinodul Ecumenic a proclamat divinitatea Duhului în faţa pnevmatomahilor. Duhul este Domnul vieţii şi domnia Lui este în întregime interioară. Când e prezent, El străluceşte înăuntrul nostru şi tot El ne inspiră.

Chipurile sub care apare simbolizat Duhul sunt elemente în mişcare: vântul, porumbelul, focul, apa cea vie. În manifestările Lui, Duhul se îndreaptă fie către Tatăl, fie către Fiul. Doar în El putem noi mărturisi că "Domn este Iisus" şi că noi îndrăznim să-L chemăm pe Dumnezeu cel de nepătruns "Avva, Părinte". "Veţi primi Duhul Sfânt", spune Scriptura, şi astfel Duhul se identifică cu actul dăruirii, El dă viaţă, o viaţă mai puternică decât moartea, însăşi viaţa lui Dumnezeu. Duhul este roditor, El întotdeauna se împărtăşeşte. În El, care Se sălăşluieşte ca o pasăre peste apele originare, creaţia este sfinţită. "Dumnezeu a dat pământului Duhul care-l hrăneşte, scria Teofil al Antiohiei. Suflul său dă viaţă tuturor lucrurilor. Şi dacă El nu mai lucrează, atunci totul se dezintegrează. Acest suflu vibrează în tine, în glasul tău. Tu respiri datorită Lui, dar nu îţi dai seama de asta" (Către Autolic).

Ipostasul frumuseţii

Duhul este diafan, după cum spunea Origen, El deschide spaţiile trinitare şi face posibil zborul infinit al inimii. "Această lumină, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, deschide calea prin sine spre lumina pe care noi o ştim a fi în Tatăl şi în Fiul."

Sfântul Atanasie al Alexandriei în prima sa scrisoare către Serapion teologhisea: "Tatăl a făcut toate prin Cuvântul în Duhul şi astfel în Biserică este vestit Dumnezeu unic deasupra tuturor, prin toate şi în toate", după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: "Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi" (Efes. 4, 6).

Tatăl este Dumnezeu peste tot, principiul oricărei existenţe. Logosul structurează totul, prin El sunt toate. Iar Duhul este Dumnezeul interior, Dumnezeul tainic, nearătat vederii, dar profund, Cel care este în toate.

Sfântul Vasile afirmă în lucrarea sa "Despre Duhul Sfânt": "Totul subzistă prin voinţa Tatălui, ajunge la fiinţă prin lucrarea Fiului şi primeşte desăvârşirea prin sălăşluirea Duhului Sfânt". Ipostas al vieţii, Duhul, care face ca fiecare fiinţă, fiecare lucru să tindă spre desăvârşire, este de asemenea ipostasul frumuseţii.

Duhul Sfânt, scria părintele Dumitru Stăniloae, constituie ipostasul bucuriei şi al iubirii, căci nimic nu poate fi impersonal în Dumnezeu. Duhul este, într-o măsură, ipostasul perihorezei trinitare. El este Împărăţia Tatălui şi Ungerea Fiului, El odihneşte peste Fiul şi străluceşte din El pentru a face vie creaţia. Dumnezeu sparge zidul transcendenţei Sale pentru a se face împărtăşibil în energiile pe care Duhul le comunică şi cu care aproape că Se identifică. În Duhul Sfânt, Dumnezeu Se "ex-taziază" în însăşi existenţa lumii, apoi în recrearea tainică prin Întruparea, pătimirea şi slăvirea Cuvântului. Să-l ascultăm pe Sfântul Vasile cel Mare: "Venirea lui Hristos? Duhul o precede. Întruparea Sa? Duhul este inseparabil de această lucrare. Minuni şi vindecări? Prin Duhul Sfânt se săvârşesc. Păcatele iertate? Numai prin harul Duhului Sfânt. Învierea morţilor? Ea se face prin Duhul căci "vei trimite Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului" (Ps. 103, 30)".

Roada Duhului

Scopul vieţii creştine pentru Biserica Ortodoxă nu este altul decât "dobândirea Duhului Sfânt", pentru a relua cuvintele spuse de Sfântul Serafim de Sarov. Harul divin, dobândit puţin câte puţin prin asceză şi rugăciune, duce la pnevmatizarea inimii, centrul fiinţei noastre. Plecând de la această inimă "înţelegătoare", cuprinsă de focul Duhului, se săvârşeşte înduhovnicirea tuturor facultăţilor noastre, a simţurilor noastre, a trupului nostru şi, în definitiv, a istoriei şi cosmosului întreg.

"Dumnezeu S-a făcut sarkofor (purtător de trup omenesc) pentru ca omul să se facă pneumatofor (purtător de Duh)", scrie Sfântul Atanasie al Alexandriei.

Mângâietorul trezeşte în om o sensibilitate fundamentală. Ea nu ţine numai de simţul fizic, nici doar de intelect, ci de fiinţa în profunzimea sa, de "abisul inimii", care primeşte ceea ce Părinţii pustiei numesc capacitatea de a simţi pe Dumnezeu în toate şi dincolo de toate. Duhul actualizează în noi harul Botezului, El ne face să trecem prin morţi şi învieri succesive în care noi ne îmbrăcăm cu Hristos Cel smerit şi slăvit.

Duhul recreează pe om din lacrimile sale. Aşa se vindecă sklerokardia, adică "inima de piatră" se transformă în "inimă de carne", iar omul devine blând, deschis, regăsindu-şi adevărata sa natură. Şi virtuţile, dincolo de orice moralism, sunt văzute ca participare la energia divină. Cel duhovnicesc primeşte harismele iubirii: el înţelege, asumă în sine unitatea ontologică a tuturor oamenilor, are darul com-pătimirii cu toţi.

Atunci se manifestă "roada Duhului", când ajungi să te uimeşti în faţa a tot ce este viu, când îl primeşti pe celălalt ca pe o revelaţie, când dai oamenilor din jurul tău curajul de a exista. În acel moment cosmosul apare săvârşind o imensă liturghie.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din "Je crois en L'Esprit Saint", Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité, tome 34, 1982)