De fiecare dată când rostim Crezul Niceo-Constantinopolitan mărturisim credinţa în Sfânta Treime. Cele Trei Persoane dumnezeieşti, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt într-o comuniune interpersonală şi intrapersonală, alcătuind o singură Fiinţă dumnezeiască, adică un Unic Dumnezeu. Dacă ar fi să analizăm istoria teologică a Crezului, cu siguranţă ar trebui să plecăm de la acele mărturisiri de credinţă din Noul Testament, ca aceea a lui Petru, făcută la Cezareea lui Filip, când a răspuns la întrebarea Mântuitorului Iisus Hristos prin cuvintele: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Ionà, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 16-17), a orbului din naştere, care întrebat fiind de Iisus: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, el a zis „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 36-37), sau mărturisirea lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).
Deşi termenul „Sfânta Treime” nu apare nicăieri în Sfânta Scriptură, prin astfel de formule scurte de credinţă, creştinii primelor veacuri au pregătit primele rezumate de credinţă ale Bisericii primare. Apoi, trebuie să amintim de Crezul Apostolic şi de cel Atanasian, texte cu o mare autoritate dogmatică pentru Bisericile Ortodoxe, mai ales că majoritatea teologilor ortodocşi le redau pe acestea în colecţiile de texte normative alături de Crezul Niceo-Constantinopolitan. În secolul al IV-lea, după ce mai înainte Părinţii Bisericii mărturisiseră cu mult curaj şi devotament credinţa lor în Sfânta Treime în cadrul persecuţiilor, unii dintre ei sacrificându-şi propriile vieţi, la cele două Sinoade Ecumenice (325 şi 381), Părinţii de la Niceea şi Constantinopol au formulat în scris textul Crezului, care a devenit astfel normativ pentru întreaga Biserică.
Pentru creştini, Dumnezeul Cel unic subzistă în Trei Persoane sau Ipostasuri. În acest sens, pr. prof. Ilarion V. Felea spunea că Fiul S-a născut din Tatăl cum se naşte cuvântul din minte şi Duhul Sfânt purcede din Tatăl cum purcede fapta din voinţă: „Cuvântul se naşte din minte, nu purcede, şi fapta purcede din voinţă, nu se naşte. La fel Se naşte Fiul şi purcede Duhul Sfânt din Tatăl. Dumnezeu-Tatăl e soarele universului, care există din veşnicie. Fiul este lumina Tatălui care a venit în lume ca să ne lumineze calea spre veşnicie, iar Duhul Sfânt e căldura care vine de la Tatăl ca să ne încălzească inimile şi să aprindă în ele iubirea lui Dumnezeu. Astfel, cum soarele cu lumina şi căldura una sunt, la fel una sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - Preasfânta Treime”.
În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime de Persoane, însă într-un mod nedeplin, neclar şi indirect, deoarece lumea încă nu era pregătită să primească această mare Taină a dumnezeirii întreit ipostaziate. Sunt deja mult cunoscute şi uzitate în mediile teologice textele scripturistice veterotestamentare precum: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1, 26); „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot” (Isaia 6, 3) sau apariţia celor trei Oameni la stejarul Mamvri, cărora Patriarhul Avraam Le-a adus închinare ca unei singure Persoane (Facere 18, 1-2).
În Noul Testament însă, Dumnezeu Se revelează în mod clar şi deplin ca Treime de Persoane, revelaţia fiind făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, la Botezul Mântuitorului Iisus Hristos în Iordan sunt prezente cele trei Persoane dumnezeieşti: Dumnezeu-Tatăl, care prin glasul Său din ceruri spune: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); Dumnezeu-Duhul Sfânt, care S-a pogorât în chip de porumbel asupra lui Iisus, şi Dumnezeu-Fiul Însuşi, Care deşi era fără de păcat, acceptă botezul din partea lui Ioan. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel îi salută pe corinteni în numele Sfintei Treimi: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (I Corinteni 13, 13).
Referindu-se la învăţătura ortodoxă despre Sfânta Treime, părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază faptul că un Dumnezeu din veci, etern, care este izvorul şi baza existenţei, trebuie să fie nu o singură Persoană, ci Treime de Persoane. „Dacă eul fără nici o relaţie poate fi reprezentat ca un punct, iar relaţia între două subiecte, ca o linie ce leagă un punct de altul, relaţia lor cu al treilea poate fi reprezentată ca o suprafaţă, care cuprinde în interiorul ei totul, mai precis ca un triunghi (...). Orizontul limitat al unei comuniuni exclusive între două persoane este legat de o iubire cu obiectiv limitat. Din acest motiv, dacă o asemenea comuniune nu mulţumeşte nici pe oameni, cu atât mai puţin mulţumeşte pe Dumnezeu. Deşi Tatăl şi Fiul Se dăruiesc Unul Altuia în întregime în iubirea Lor, din această iubire trebuie îndepărtat orice înţeles al unui egoism în doi, care contrazice infinitatea divină (...). Al treilea e proba de foc a adevăratei iubiri între doi. Numai prin cel de-al treilea, iubirea celor doi se dovedeşte generoasă, capabilă să se întindă la subiecte în afara lor”.1
Notă
1 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pp. 320-321.
