Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Credinţa i-a adus orbului vederea Împărăţiei lui Dumnezeu

Credinţa i-a adus orbului vederea Împărăţiei lui Dumnezeu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 05 Iun, 2021

Duminica a 6-a după Paști ne oferă posibilitatea să medităm la importanța vederii trupești pentru viața noastră, dar mai ales a vederii sufletești în perspectiva vieții veșnice a Luminii celei de taină. ­Orbirea trupească este o grea povară, dar mai grea este orbirea sufletească, pentru că dacă rămânem în această stare ratăm ținta existenței noastre, mântuirea.

Părintele Sofian Boghiu ne spune că orbirea sufletească este mai primejdioasă decât cea trupească: „Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său”. Adică nu-L vede pe Dumnezeu, pentru că „nu recunoaște pe Cel Care îi dă bunătăți nepieritoare: viața, sufletul, nemurirea și nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat”.

În Evanghelia acestei duminici de la Sfântul Apostol Ioan vedem cum un orb din naștere arată că are vedere sufletească, iar fariseii care aveau vedere trupească erau cu totul în orbire sufletească. Ei sunt așa pentru că sunt mândri și vicleni, ceea ce arată îndrep­tățirea mincinoasă din inimile lor, care îi ține în orbire sufletească. Omul aflat în această stare nu mai aude glasul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură și nu-L poate primi cu adevărat în sufletul său. Și acest lucru se întâmplă pentru că se află într-o stare de minciună față de sine.

Mântuitorul vorbește despre această stare de orbire sufletească chiar în fața fariseilor: „Și a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit aceasta unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră” (Ioan 9, 39-41). Aceste cuvinte Domnul Iisus Hristos le rostește după minunea vindecării orbului din naștere și arată starea de orbire sufletească în care se aflau fariseii. Sfântul Chiril al Alexandriei ne tâlcuiește astfel acest dialog al lui Hristos cu fariseii: „Mântuitorul îi smerește iarăși, amestecând mustrarea cu măiestria. Se reține de la orice defăimare, dar îi rușinează folosindu-se de puterea adevărului. Le arată că nu au vederea spre un folos, ba, mai mult, că sunt căzuți în cele și mai rele, ca unii ce nu văd”.

Orbirea sufletească îl face pe om să nu recunoască evidența unei minuni și să caute motive mincinoase care să umbrească adevărul. În cazul de față, adevărul este minunea vindecării orbului din naștere. În loc să se bucure că un conațional al lor a fost vindecat de Domnul Iisus Hristos, fariseii caută motive prin care să invalideze realitatea acestei minuni. Ei confirmă astfel starea lor de orbire care îi face să nu vadă evidența acestei minuni. Minciuna față de propriul sine în care trăiesc îi face să fie orbi sufletește și să nu recunoască pe Hristos Care este Adevărul („Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). De aceea în fața răspunsurilor sincere ale orbului din naștere legate de minunea vindecării lui, când văd că nu pot să-l facă să ascundă adevărul, fariseii îl alungă arătând mândria ce-i ține în orbire sufletească: „În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară” (Ioan 9, 34). Adică ei sunt drepți și nimeni nu poate să-i învețe pe ei, care sunt elita intelectuală a neamului lui Israel. Acesta nu este un argument, ci o dovadă a micimii lor sufletești și a minciunii în care trăiesc şi care îi ține departe de adevărul pe care cred că-l dețin, dar din păcate nici nu-l văd. Pentru că dacă vedeau adevărul ar fi înțeles că Acela pe Care-L așteptau este Iisus Hristos. Dar minciuna în care trăiesc îi face orbi sufletește și nu văd pe Cel ce este Adevărul, adică pe Hristos, Domnul Vieții, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Orbirea sufletească a fariseilor 

Ei au ca argument suprem învățătura lor greșită că acela vindecat a fost orb din pricina păcatelor. Dar despre ce păcate este vorba, pentru că el era orb din naștere? Aici ei se referă la păcate moștenite sau chiar făcute de el. Fariseii credeau că se moștenesc păcatele, ba chiar mai mult, sub influența elenismului, care a preluat și ideea orientală a transmigrării sufletelor, îmbrățișau parțial și această idee. Adică din pricina păcatelor dintr-o altă viață, omul s-a născut orb. Un răspuns articulat și explicit la această înțelegere greșită a fariseilor îl primim de la Sfântul Chiril al Alexandriei, care îndepărtează și din mintea creștinilor această idee falsă: „Iar cei așa-zis creștini... susțin că înainte de formarea trupului preexistau și subzistau sufletele oamenilor, care păcătuiesc cu plăcere și înainte de trupuri și de aceea sunt legate cu acestea, venind drept pedeapsă în ele. Dar Hristos a dezlegat printr-un singur și scurt cuvânt... afirmând că nici orbul, nici părinții lui n-au păcătuit. Răstoarnă dogma iudeilor, spunând că nu s-a născut omul orb nici din vreun păcat propriu, nici din vreunul strămoșesc, nici din al tatălui său, sau al mamei”. Legat de păcatul strămoșesc, părintele Dumitru Stăniloae explică textul Sfântului Chiril al Alexandriei astfel: „La întrebarea unora: cum zice Hristos că n-au păcătuit nici părinții orbului, nici el, odată ce există un păcat strămoșesc al înaintașilor, și acest păcat îl avea în mod potențial și orbul înainte de-a se naște, Sfântul Chiril răspunde că Hristos Se referă la păcatele personale. Și aceste păcate nu le puteau avea înainte de naștere nici înaintașii și nici orbul. Deci, Hristos Se referă la timpul anterior nașterii personale, nu la păcatul strămoșesc, prezent în toată istoria. Deci, nu păcatele personale le neagă. Căci nu poate veni la cineva din păcatul strămoșesc general, ca în cazul orbului, o pedeapsă specială. Aceasta înseamnă însă că înainte de nașterea persoanelor nu există nici sufletele lor, care ar păcătui în timpul unei existențe dinainte de venirea în trup”.

Argumentul Sfântului Chiril se găsește în răspunsul dat de Mântuitorul ucenicilor Săi din primele versete ale Evangheliei acestei duminici: „Și trecând Iisus, a văzut un orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrurile lui Dumnezeu” (Ioan 9, 1-3). Răspunsul dat de Hristos Domnul ucenicilor este tâlcuit și de Cazania noastră bisericească, unde citim următoarea explicație: „Prin acest răspuns, Domnul a înlăturat credința înșelătoare despre suflet a elinilor și a fariseilor și toată nesocotința amăgitoare a iudeilor despre păcat... Dar care lucruri ale lui Dumnezeu s-au arătat în acest orb? S-a arătat puterea lui Dumnezeu, care a prefăcut întunericul orbului în lumină. S-a arătat puterea Sa de Ziditor, care a făcut ochi luminoși din tină și din scuipat. Dar pentru ce era nevoie de o astfel de vătămare ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu? Pentru ca el să primească îndoiți ochi: ochi trupești, prin care a văzut cele ce sunt în lume, și ochi sufletești, prin care a cunoscut pe Ziditorul lumii. Deci, orbirea ochilor trupești a fost cauza luminării ochilor sufletului său”. Din această tâlcuire înțelegem că pe lângă vederea fizică orbul din naștere dobândește și vedere sufletească. Prin prisma acestei vederi el mărturisește: „Cred, Doamne!” (Ioan 9, 38), apoi se închină îna­intea Luminii lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos Care Se descoperă înaintea lui ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 9, 35).

Să căutăm vederea cea duhovnicească pe care a dobândit-o orbul 

Fariseii care studiau toată viața Scriptura erau orbi sufle­tește și nu-L văd pe Fiul lui Dumnezeu, iar orbul din naștere, căpătând pe lângă vederea trupească și pe cea sufletească, Îl recu­noaște pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. De aceea și noi să căutăm vederea sufletească pentru a fi cu Hristos și să-L vedem în semenii noștri și în toată mă­reția creației ce ne înconjoară. Să-L vedem în Sfânta Euharistie și să ne dorim să-L primim cât mai des în sufletul nostru curățit de păcate prin Taina Pocăinței primind Sfânta Cuminecare cu Trupul și Sângele Său la Sfânta Liturghie. Și să ne rugăm alături de imnograful inspirat: „Orbit ­fiind cu ochii sufletului, la Tine vin, Hristoase, ca orbul cel din naștere, cu pocăință strigând Ție: Tu ești Lumina cea preastrălucitoare a celor dintru întuneric” (Condacul Duminicii orbului din naştere). Iar prin Icosul acestei duminici cerem Mântuitorului: „Dăruiește-mi, Hristoase, izvorul înțelepciunii celei negrăite și al cunoștinței celei de sus, Cel ce ești Lumina celor din întuneric și Îndrumătorul celor rătăciți; ca să spun cele ce m-a învățat cartea cea dumnezeiască a Evangheliei păcii, adică minunea cu orbul. Că orb fiind din naștere, a dobândit și ochii cei simțitori și pe cei ai sufletului, cu credință grăind: Tu ești Lumina cea preastrălucitoare a celor dintru întuneric!”.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 6-a dupa Pasti  -   Vindecarea orbului din nastere