Creștinismul și autoîndumnezeirea omului modern

Este știut faptul că existența omului a fost ­dintotdeauna în mijlocul marilor întrebări în istoria umanității. Vrednicul de pomenire Mitropolit ­Antonie Plămădeală (†2005) obișnuia să spună că „fără Dumnezeu am fi apariții ciudate și dispariții stupide”, amintind de o ordine supranaturală și de sensurile teologice și teleologice ale existenței umane. Cu toate acestea, omul modern aflat între „homo sapiens“ și „homo deus“ își caută în continuare sensul.

Plecând de la ultimele două cărți ale istoricului Yuval Noah Harari, Sapiens: une brève histoire de l’humanité (Éditions Albin Michel, Paris, 2015; tradusă și în limba română Sapiens: scurtă istorie a omenirii, Editura Polirom, Iași, 2017) și Homo deus: une brève histoire de l’avenir (Éditions Albin Michel, Paris, 2017), vedem că această căutare sau acest drum spre îndumnezeire este unul paradigmatic și plin de capcane. Desigur, totul înțeles în cheia modernității, acolo unde Dumnezeu este considerat doar un mit.

Care este binele suprem al omului?

Profesorul de istorie universală în cadrul Universității Ebraice din Ierusalim nu se ferește să facă în primul volum câteva referiri la relația dintre om și religie, considerând că aceasta din urmă „poate fi definită ca fiind un sistem de norme și valori umane bazate pe credința în existența unei ordini supraomenești”. Separarea propusă de începuturile epocii moderne aduce în prim-plan umanismul, ce afirmă o altă credință față de cea propusă de creștinism. „Homo sapiens are o natură unică și sacră, fundamental diferită de natura tuturor celorlalte animale și de toate celelalte fenomene. Pentru umaniști, natura unică a lui homo sapiens este cel mai important lucru din lume și cel care, în același timp, determină sem­ni­ficația a tot ceea ce se întâmplă în univers. Binele suprem este binele lui homo sapiens. Restul lumii și toate celelalte ființe există doar în beneficiul acestei specii.” Lipsa lui Dumnezeu din aceste definiții este una evidentă. Iar venind mai aproape de noi, Harari este de părere că „de departe, cel mai remarcabil moment din ultimii 500 de ani a urmat la 16 iulie 1945 la ora 5, 29 minute și 45 secunde. În acel moment precis, oamenii de știință americani au detonat prima bombă atomică la Alamogordo, New Mexico. Din acel moment, omenirea avea abilitatea nu numai să schimbe cursul istoriei, ci și să-i pună capăt”. Demn de reținut ar mai fi și ideea amintită de istoric că „în 1620, Francis Bacon a publicat un manifest științific intitulat Novum Organum, unde a postulat «cu­noaș­terea este putere». Testul a­de­vărat al «cunoașterii» nu este dacă este adevărată, ci ce putere ne dă”.

Sănătatea și tinerețea creează iluzia independenței de divin

În al doilea volum, Harari face o inedită lucrare pentru un istoric, venind cu afirmații care nu clarifică unele aspecte din trecut, ci se aventurează în idei despre îndumnezeirea omului modern și viitorul umanității. Plecând de la ideea că în decursul istoriei omul a avut de luptat contra foametei, bolii și a războaielor, Harari demonstrează că nimic nu ne împiedică să credem că, din punct de vedere statistic, în 2010 foametea și malnutriția au ucis aproape 1 milion de oameni, pe când obezitatea 3 milioane. În prezent, epidemiile nu mai fac victime atât de numeroase ca în perioada Evului Mediu sau la începutul perioadei industrializării. Totodată, oferă și o statistică pentru anul 2012, unde la nivel global au murit 56 milioane de oameni: 620.000 au fost victime ale violenței umane (120.000 uciși în războaie și 500.000 prin crimă, dar nu în război), s-au numărat 800.000 de cazuri de sinucidere și 1,5 milioane au murit din cauza diabetului. Iar Harari concluzionează că „zahărul a devenit mai periculos decât praful de pușcă”. Noua ordine cotidiană umană împinge viața dincolo de ceea ce am fost obișnuiți, astfel încât dreptul la viață stipulat în Declarația Universală a Drepturilor Omului este pariul pe care omul vrea să-l câștige. Demonizarea morții, înțeleasă într-un mod mult prea fatalist, și dorința de a trăi cât mai mult, primul pas spre nemurire, reprezintă lupta pe care o au nu doar cercetătorii din domeniul medical și cele conexe acestuia, ci și simplii oameni, care își doresc să trăiască o viață mai lungă. Ideea unei morți „premature” aproape de vârste ce erau considerate îna­intate acum 300 de ani (Galileo Galiei a trăit 72 ani, iar Isaac Newton 84 ani) ne arată un gând al omului de a trăi cât se poate de mult, în această manieră autonomă, umanistă, despărțită de Dumnezeu. Iar îndumnezeirea lui vine doar prin intermediul tehnologiei. În prezent, afirmă Harari într-un interviu (Dataism is our new god, New Perspectives Quaterly, mai 2017, p. 37), „devenim zei/dumnezei în sensul literal al cuvântului. Dobândim abilități pe care întotdeauna le-am considerat ca fiind atribuite divinului, în special posibilitatea de a crea viață. Și cu aceasta putem face orice vrem”. Viitorul omenirii nu e doar o luptă între noțiunile de bine și rău, unde implicațiile morale joacă un rol important, ci una ce ține de un registru care contribuie la ideea de nemurire și îndumnezeire: sănătatea. „Marea bătălie a secolului 21 va fi între sfera privată a vieții omenești și sănătate. Iar sănătatea va câștiga. Cei mai mulți oameni vor fi dispuși să renunțe la viața lor privată în schimbul unei mai bune stări de sănătate, care, bazată pe o supraveghere 24 din 24, va vedea ce se întâmplă în trupurile lor.” Iar interviul se încheie printr-o frază care are un rol-cheie în înțelegerea filosofiei lui Harari: „Istoria omului a început când acesta a creat zeii. Și se va termina când omul devine zeu” (p. 43).

Creștinismul: „Omul, părtaș al dumnezeieștii firi”

În contradicție cu ideile propuse de istoricul israelian, părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard definea creștinismul și Biserica ca fiind „o joncțiune între cer și pământ. Joncțiunea aceasta avem nevoie să o atingem. Bineînțeles, ea are loc într-un fel peste tot. În natură vedem această căsătorie dintre cer și pământ. Însă într-o biserică este altfel. Biserica este extinderea lui Hristos. Într-o biserică această joncțiune devine perfectă, condensată. Există o pedagogie a acestei joncțiuni. Acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu”.

Ideea de a ști când va fi sfârșitul și dorința aproape obligatorie de a-l întârzia prin orice metode este una în contradicție cu învățătura creștină („Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” - Fapte 1, 7). A face din viață un drum spre nemurire și îndumnezeire, dar unul din care lipsește Dumnezeu sau este înlocuit cu umanismul sau varianta modernă a acestuia, dataismul, este un drum sortit eșecului. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spunea în finalul tratatului său hristologic: „Din două trebuie să mărturisești una: sau că omul poate avea și da putere dumnezeiască sau, dacă nici un om nu poate aceasta, numai Dumnezeu este Cel Care a putut s-o aibă și s-o dea. Fiindcă nimeni nu poate oferi puterea în dar, dacă n-o are în fire”. De aceea, toate pericopele evanghelice din ultima parte a anului au ca idee comună viața veșnică și cum poate fi aceasta obținută sau, dimpotrivă, pierdută. Propunând postul spre final de an, înainte de sărbătoarea Nașterii după trup a Fiului lui Dumnezeu, Biserica nu face altceva decât să amintească tuturor că îndumnezeirea omului în afara ei nu este altceva decât o bătălie irosită într-o viață unică.