Crucea, puterea lui Dumnezeu

Pentru noi, creştinii, Sfânta Cruce este simbolul credinţei. Nu ne putem închipui credinţa noastră fără Cruce, de aceea la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci am cântat: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”.

Un ortodox vede prin cruce Învierea Domnului, deoarece crucea fără Înviere a fost un obiect de tortură, iar prin Înviere a devenit simbolul biruinţei vieţii asupra morţii, „armă asupra diavolului” dată nouă de Hristos, de care „se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei”. Aceasta pentru că El „morţii i-a sculat şi moartea a surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării Sale şi Învierii”, după cum spunem în troparul de la Taina Sfântului Maslu.

Crucea este semnul Fiului Omului cu care va veni la Parusie să judece lumea. Noi ne aşezăm la căpătâi, la mormânt, Sfânta Cruce, mărturisind credinţa noastră în Înviere la a doua venire a Domnului, când va fi Înfricoşătoarea Judecată. Astfel, arătăm credinţa noastră că înviind şi cu trupul ne vom sălăşlui veşnic cu Hristos în Împărăţia cerurilor.

Sfântul Apostol Pavel este cel care sintetizează cel mai bine credinţa noastră în Sfânta Cruce: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18). 

Crucea a fost folosită în Antichitate ca instrument de execuţie pentru condamnaţii la moarte. Marele gânditor roman Cicero descrie crucificarea drept „cea mai crudă şi mai îngrozitoare dintre pedepse”. Romanii, ca şi grecii, au preluat practica răstignirii pe cruce de la perşi. La romani erau crucificaţi doar cei care nu aveau cetăţenie romană. Această pedeapsă era aplicată de romani criminalilor, răsculaţilor şi sclavilor. Ea era precedată de multe ori de tortură sau biciuire. Cel mai cunoscut episod de crucificare din Antichitate este legat de răscoala lui Spartacus, când sclavii capturaţi după înfrâgerea acestei revolte au fost omorâţi prin răstignire pe cruce. Romanii, odată cu ocuparea Ţării Sfinte, aplică şi aici crucificarea, mai ales în cazul revoltelor.

Mai-marii poporului evreu Îl acuză pe Mântuitorul de revoltă împotriva Cezarului, înaintea lui Pilat, pentru ca să-l determine să decidă răstignirea lui Hristos. Astfel, au dorit să facă de ocară în popor numele Lui, pentru că, după cum spune Moise în Deuteronom: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac, trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă moştenire” (Deuteronom 21, 22-23). Mântuitorul S-a făcut blestem pentru noi, ca pe noi prin jertfa Sa de pe Cruce să ne ridice din blestemul lui Adam, cel care prin neascultare a pierdut Raiul. Prin Răstignirea şi Învierea Noului Adam, Hristos Domnul, am dobândit viaţa veşnică.