Duminica a 3-a din Postul Mare este închinată, conform tradiției, Sfintei Cruci. Este o tradiție universală de a sărbători Crucea la mijlocul perioadei Postului Mare, dar în Occident această duminică este, de fapt, a patra și nu a treia ca în Orient (deoarece se face distincția între postul de 40 zile și Săptămâna Mare). În Sfânta Cruce găsim atât tema Sfintelor Pătimiri, cât și a Învierii. Este altarul de jertfă al Mântuitorului Hristos, dar și, după cum amintea Sfântul Apostol Pavel locuitorilor din Corint, „înțelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18) în iconomia mântuirii neamului omenesc. Sfânta Cruce are un rol fundamental pe tot parcursul anului liturgic, dar mai ales în perioada Postului Mare, când nenumărate tropare și cântări îi sunt consacrate.
Sărbătoarea Paștilor în tradiția creștină a fost dintotdeauna precedată de o perioadă de post, variabilă din punctul de vedere al locurilor și diferitelor specificități locale în Biserica primară. Din secolul al IV-lea, perioada de postire și de înfrânare de dinaintea praznicului Învierii Domnului devine o practică universală în sânul Bisericii, se dezvoltă ca timp, ajungând să preia treptat chiar numele pustiului unde Hristos Domnul a postit (Quarantania - quadragesima, patruzeci). Pe de o parte, vorbim de o perioadă de post ce are un obiectiv bine definit de Sfântul Ioan Casian: „Scopul înfrânării este același pentru toți: nimeni să nu se încarce de mâncare până la săturare, chiar de i-ar sta în putință. Într-adevăr, nu numai calitatea, dar chiar cantitatea mâncării tocește ascuțimea minții și, îngreunând și duhul odată cu trupul, atâță focul primejdios al patimilor”. Pe de altă parte, intervalul Postului Mare reprezintă o perioadă în care și viziunea asupra lumii este schimbată de simbolistica fiecărei duminici.
Cum țineau creștinii primelor veacuri Postul Paștilor?
Prima atestare a acestui interval de postire sub acest nume, Quadragesima, datează din 330 și amintește de practica din Biserica Egiptului. Se postea șase săptămâni, cu excepția sâmbetelor și a duminicilor. Apoi regăsim întocmai aceeași practică în Milan, sub influența probabil a Sfântului Atanasie cel Mare († 373). În 380, în Antiohia, perioada Postului Mare se întindea pe parcursul a șase săptămâni, Săptămâna Mare fiind distinctă. În 383, în Ierusalim, Postul Mare avea o durată de opt săptămâni. E de reținut faptul că, în ambele cazuri, în perioada de post era inclusă pregătirea catehumenilor pentru primirea Tainei Sfântului Botez. De la istoricul Sozomen (secolul al V-lea) avem două informații prețioase în ce privește această dezvoltare a perioadei de post. Astfel, el ținea șase săptămâni în Occident, Illyricum, Egipt și Palestina - am putea spune o filieră egipteană a tradiției, și șapte săptămâni în Constantinopol, Persia, Asia Mică și Siria. Dar nu trebuie excluse influențele primite de Constantinopol prima dată de la Ierusalim, dar tot pe filieră alexandrină (Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor, procesiunea cu Sfânta Cruce din Vinerea Mare).
O duminică ce ne aduce aminte de Sfânta Sofia și Bizanț
Într-un manuscris ierusalimitean, din secolul al XII-lea, sărbătoarea Sfintei Cruci din Duminica a 3-a a Postului Mare este numită „sărbătoarea celei de-a treia venerări a Crucii” (fête de la troisième vénération de la Croix). În Orient această tradiție cuprinde o dezvoltare care are un raport în primul rând duhovnicesc și nu istoric în sine cu Postul Mare: s-a început de la serbarea legată de mutarea unui fragment al cinstitei Cruci din Siria la Constantinopol în secolul al VI-lea (fie în timpul împăratului Iustin I, 518-527, fie după domnia lui Justinian, în timpul lui Iustin al II-lea, 565-578). Se crede că, de fapt, sărbătoarea era în timpul Săptămânii Mari (ceea ce și-ar găsi un echivalent în Denia din Joia Mare, când în timpul Antifonului al XV-lea Sfânta Cruce din spatele Sfintei Mese este scoasă spre închinare în naos. Trebuie însă menționat că acest gest liturgic a fost introdus în 1864 de către Patriarhul Sofronie al Constantinopolului și generalizat ulterior în toată Biserica Ortodoxă), dar din cauza credincioșilor numeroși care veneau la Sfânta Sofia aceasta a fost mutată în Duminica a 3-a din post, undeva între 670 și 730. Este dificil, susține părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petra, să identificăm cu exactitate originea acestei sărbători. Cert este că originea ei constantinopolitană nu poate fi contestată prin faptul că o predică a Patriarhului Gherman I al Constantinopolului (715-730) face referire tocmai la această sărbătoare, care, mai mult, ar fi specifică doar Catedralei „Sfânta Sofia”. Pe de altă parte, într-un Tipic din secolele IX-X, sărbătoarea Crucii din perioada prepascală era celebrată de fapt miercuri în săptămâna de mijloc a postului de 40 de zile. Transferul spre Duminica a 3-a s-a făcut odată cu generalizarea sărbătorii în spațiul bizantin, după cum amintește Tipicul Mănăstirii Saint-Sauveur din Messina, ce datează din secolul al XII-lea.
Vorbim de o sărbătoare ce a căpătat pe parcurs o orientare monahală, căci, sub influența mediului monastic, Sfânta Cruce a fost asociată cu postul (nu întâmplător rânduielile tipiconale pentru sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci prevăd postire indiferent de ziua săptămânii), cu zilele de miercuri și vineri din fiecare săptămână. Triodul actual vorbește despre „săptămâna sfântă și luminoasă când Sfânta Cruce a fost arătată lumii”. Pe parcursul întregii săptămâni, amintește părintele Macarie, „conținutul ascetic trece pe planul al doilea, iar comemorările săptămânale, altele decât cele ale Crucii, sunt suprimate sau combinate cu cele ale Sfintei Cruci”.
Această sărbătoare atestă și procesiunea interioară din biserică cu Sfânta Cruce folosită pentru binecuvântare când aceasta este adusă în mijlocul naosului. Este săvârșită Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ca în toate duminicile Postului Mare (cea a Floriilor este văzută ca împlinirea postului de 40 zile), dar care conține numeroase împrumuturi din Liturghia săvârșită pe 14 septembrie (în loc de imnul Trisaghion, spre exemplu, se cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase”).
Crucea înseamnă smerire absolută
Tema postului este intim legată de persoana Mântuitorului Hristos. Părintele Macarie Simonopetritul precizează acest fapt: „Unul din simbolurile acestei duminici este să le arate credincioșilor că smerenia trebuie practicată în tot timpul și, mai ales, după ce am parcurs jumătate din post, când constatând eventuale progrese nu trebuie să cădem în ispita de a judeca pe aproapele sau să apreciem că am merita ceva. Asocierea acestor elemente cu tema Crucii manifestă în continuare fundamentul hristologic al smereniei”. Slava de la Laudele Utreniei exprimă tocmai acest lucru: „Domnul tuturor ne-a învățat cu pildă, ca să ne ferim de gândul cel măreț al fariseilor celor prea răi, și tuturor le-a arătat să nu gândească cu trufie mai mult decât se cuvine a gândi. Că El însuși făcându-Se pildă și asemănare, S-a micșorat pe Sine până la Cruce și la moarte. Deci mulțumindu-I cu vameșul, să zicem: Dumnezeule, Cel ce ai pătimit pentru noi și fără patimă ai rămas, izbăvește-ne pe noi de patimi și mântuiește sufletele noastre”.
Mai mult decât atât, prin faptul că Biserica este înțeleasă și ca un microcosmos, scoaterea Sfintei Cruci spre închinare în această duminică vine să delimiteze clar drumul spre despătimire. Ne aflăm în fața altarului de jertfă al Mântuitorului Hristos. Însă depinde numai de noi dacă ne lăsăm cuprinși în îmbrățișarea ce ne-o dăruiește Hristos cel Răstignit pentru a ajunge în ziua Învierii Lui.
