Crucea - semnul iubirii Lui Hristos pentru oameni

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos) (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

[…] Crucea nu este un mijloc de distrugere, ci o poartă spre realitatea supremă şi netrecătoare a lui Dumnezeu. În virtutea a­ces­tei dispoziţii, crucea ne des­chide ochii şi calea spre Dum­nezeu, ne face creaţia transpa­rentă pentru Dumnezeu.

Crucea de fapt pune totuşi în lumină o valoare a creaţiei prin faptul că ea ne face să vedem şi să trăim prin ea transparenţa lui Dumnezeu şi legătura cu El şi prin aceasta sfinţeşte creaţia, sau o face să ne umple de putere şi de lumina lui Dumnezeu.

1. Crucea ca mijloc de desăvârşire şi eternizare a creaţiei şi a omului în Dumnezeu

Fără îndoială, nu orice cruce, adică nu orice suferinţă şi orice moarte, ne face transparent pe Dăruitorul lumii şi ne pune în legătură cu El, ca persoană infinită în viaţă şi iubirea Sa, fapt care dă şi lumii o mare importanţă. Când omul gândeşte că, dincolo de această lume, nu mai este o altă realitate, suferinţa şi moartea legate în orice caz de ea nu sunt mântuitoare, nu au un sens pozitiv. […]

În general, suferinţa şi moar­tea în această lume arată insuficienţa ei, arată că ea nu poate fi realitatea absolută. De aceea, chiar această suferinţă şi moarte fac pe mulţi oameni să nu se alipească de lume, ca de realitatea ultimă. În acest sens, Nicolae Cabasila, un scriitor bizantin din secolul al XIV-lea, scrie că su­fe­rin­ţa şi moartea nu sunt un bles­tem, în calitatea lor de consecinţe ale păcatului, ci şi mijloace acceptate de Dumnezeu pentru a face pe om să nu se alipească prea mult de lume.

Dar numai în Hristos su­fe­rin­ţa şi moartea au putut fi folosite deplin, ca mijloace ale eliberării omului de stăpânirea păcatului şi de biruinţă asupra lor însele. Căci numai Hristos, trăind în lume, a suportat pătimirea şi moar­tea neamestecate cu păcatul.

După căderea de la început, nevoile omului care trebuie sa­tis­făcute de lume au câştigat a­su­­pra lui o forţă atât de mare, că el exagerează satisfacerea lor, într-un fel atât de egoist, încât uită de Dumnezeu şi de semenii săi şi se ataşează total lumii într-un mod accentuat egoist. Părinţii Bi­sericii exprimă aceasta zicând că efectele de foame, de sete, de oboseală au început după cădere să fie satisfăcute într-un mod păcătos, iar frica de moarte a chinuit pe om aşa de tare, că el accepta toate laşităţile şi compromisurile pentru a scăpa de ea, pentru un oarecare timp.

Hristos n-a satisfăcut efectele acestea într-un mod păcătos, adică nu le-a lăsat să alunece spre plăcere, nici nu s-a lăsat împins de frica morţii pentru a face orice s-o evite. Singur Hris­tos a dus o viaţă şi a suportat moartea ca o jertfă curată oferită în numele oamenilor lui Dum­nezeu Tatăl. El a pus în această satisfacere strict necesară a trebuinţelor Sale şi în suportarea morţii o forţă excepţională, prin care a învins aceste afecte, eli­be­rând natura omenească de păcat şi făcând-o să învie din morţi. Iar aceasta datorită faptului că ipostasul divin însuşi întărea natura umană asumată pentru o satisfacere şi a suporta aceste afecte de păcat, deşi puterea dum­nezeiască nu făcea inutil efortul naturii omeneşti.

Astfel, crucea lui Hristos de­vine mijlocul plin de putere care învinge păcatul şi moartea şi ne mântuieşte. Crucea lui Hristos redescoperă şi restabileşte deplin sensul pozitiv al creaţiei, pentru că Hristos a arătat definitiv că crucea, adică suferinţa şi moar­tea, nu este ultimul moment al existenţei umane, ci prin ea se ajunge la Dumnezeu, la viaţa eternă; că deci viaţa în această lume nu este ultima viaţă, ci deasupra ei este viaţa eternă şi ne­sfârşită în Dumnezeu, la care se ajunge însă tocmai prin suportarea suferinţei şi morţii, care nu pot fi despărţite de această lume. […]

Crucea lui Hristos are deci aceste două efecte: pe de o parte, prezintă lumea ca nefiind ultima realitate, ci realitatea penulti­mă, dependentă de Dumnezeu; pe de altă parte, ea face să se răspândească asupra existenţei lumii o valoare eternă. Prin cru­cea lui Hristos a fost tocit acul păcatului prin care omul se alipeşte într-un mod egoist şi exclusiv de lume şi a fost învinsă moartea. Crucea lui Hristos desparte existenţa omului şi a lumii de păcat, prin care viaţa omului şi a lumii au fost supuse unei morţi definitive. Crucea lui Hristos arată din nou chipul po­zitiv originar al omului şi al lumii şi e mijloc de ridicare a lor la desăvârşirea existenţei lor în Dumnezeu. Dar aceasta a fost crucea prin puterea lui Dum­nezeu. În acest sens, „crucea este puterea lui Dumnezeu” (I Co­rin­teni 1, 18, 24).

În felul acesta, crucea lui Hris­tos nu este o negaţie esen­ţială şi definitivă a lumii şi a omului, ci numai a trăirii pă­că­toa­se în lume. Ea arată că lumea insuficientă în ea însăşi re­câş­ti­gă printr-o înfrânare de la păcat sensul ei deplin în plenitudinea lui Dumnezeu. Ea arată că lumea este destinată să se completeze în existenţa adevărată şi eternă în Dumnezeu. Din crucea lui Hristos se proiectează o lumină a lui Dumnezeu asupra lumii, transfigurând-o prin participare la puterea Lui. Crucea lui Hris­tos frânează alipirea exclusivă la lume ca la ultima realitate; dar tocmai prin aceasta ea leagă existenţa omului şi a lumii de Dumnezeu.

Prin crucea Sa, Logosul divin întrupat redescoperă Logosul (sensul, raţiunea) complet al lumii şi al vieţii omeneşti, acoperit prin umbra păcatului şi morţii. Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Înţelepciunea lui Dum­nezeu, care se arăta înainte prin chipul ei în creaturi … prin ea arăta pe Tatăl ei după aceea ea însăşi, fiind Logosul însuşi, s-a întrupat, cum zice Ioan şi după desfiinţarea morţii şi mântuirea neamului nostru, se descoperă şi mai mult pe Sine însăşi şi prin Sine, pe Tatăl Său”¹.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat învinge moartea chiar prin faptul că El suportă cu puterea răbdării neamestecată cu revolta şi învinge afectele de foame, de sete, de oboseală, de durere chiar prin faptul că El nu alunecă prin ele spre păcat. Prin acestea întăreşte firea omeneas­că, făcând-o capabilă să-şi în­su­şească puterea lui Dum­nezeu; le învinge nu ocolindu-le, ci supor­tându-le fără de păcat. Numai astfel întăreşte firea noastră.

Pentru aceasta, în Răsărit crucea lui Hristos, ca pătimire fără de păcat a morţii, nu e treap­ta extremei slăbiciuni a omului, ci prilejul manifestării puterii lui. Acesta s-a arătat şi în felul cum au primit martirii moartea şi cum o primeşte orice creştin cu credinţă tare în Hris­tos. Depăşirea crucii prin înviere nu îi vine lui Hristos după momentul final al unei epuizări totale din moarte, din afară de El, din Tatăl singur, ci chiar din interiorul Său, întrucât El suportă moartea cu puterea răbdării nerevoltate, după ce a ţinut în frâu afectele Sale de foame, de sete, de oboseală, nealunecând în păcatul plăcerii, şi executând (exersând, n.r.) firea Sa în această încordare de putere.

În sinaxarul de sâmbătă seara din Săptămâna Mare, se zice: „Cuvântul lui Dumnezeu s-a coborât cu trupul Său în mormânt şi cu sufletul Său necorupt şi îndumnezeit în iad. Dar sufletul Domnului nu s-a oprit în iad, ca sufletele altor sfinţi, pentru că nici un blestem al strămoşilor nu-l împovăra. Domnul nostru S-a sălăşluit şi cu dumnezeirea în mormânt, aceasta rămânând unită cu trupul”.

Puterea manifestată de Hris­tos pe cruce a fost o putere care a trăit raportul cu lumea. Crucea suportată de Hristos cu o astfel de putere a fost un mijloc prin care a ajuns la înviere. În acest sens, Biserica Ortodoxă cântă: „Hristos a înviat din morţi cu moar­tea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dă­ru­indu-le”. Pentru aceea, credincioşii se însemnează cu semnul crucii, convinşi că prin ea le vine şi lor în ajutor puterea lui Hris­tos cu care a întărit El firea Lui, ca să nu alunece prin afecte în păcat şi prin care a învins moartea.

Preotul binecuvântează pe credincioşi cu crucea în cursul slujbelor bisericeşti, dar totdea­u­na ridicând-o, arătând că numai cu ajutorul ei pot să-şi stă­pâ­nească pornirile spre păcate şi să izbândească în săvârşirea bi­ne­lui. Ea are totdeauna această putere prin faptul că ea este intim legată de Hristos, care a în­vins păcatul şi moartea şi prin aceasta a înviat. Ca atare, ea e întotdeauna prezentă în Hristos Cel înviat. Ea e prezentă totdeauna în starea de înviere a lui Hristos şi aduce creştinilor pu­terea lui Hristos cel înviat, pentru că ea înseamnă că Hristos S-a predat şi Se predă continuu în mod total Tatălui ca om. Şi chiar aceasta îl umple pe El ca om de putere dumnezeiască, care se arată în starea Lui de înviere. Iar aceasta are loc în mod ne­în­trerupt. În aceasta constă intrarea lui Hristos ca om la Tatăl prin suferinţele şi moartea legate de lume, pentru ca să scape lu­mea de păcat şi de moarte. De aceea, intrarea lui Hristos la Tatăl nu are loc decât prin sacrificiu sau prin dăruirea de Sine, cum spune Epistola către Evrei şi Sfântul Chiril din Alexandria (Adoratio in Spiritu et veritate). Aceasta echivalează cu deplina restabilire a comuniunii lui Hris­tos ca om cu Tatăl, fapt care s-a împlinit prin pătimirile şi prin moartea legate de această lume. Iisus a făcut aceasta renunţând deplin la Sine însuşi, fapt care este legat cu suferinţa şi cu moar­tea. Această stare a ei Hristos o menţine în Sine şi ne-o dă şi nouă şi prin ea putem şi noi să renunţăm la noi înşine şi să ne predăm Tatălui, intrând astfel în comuniunea cu Tatăl şi umplându-ne de puterea Lui.

Crucea este deci semnul iubirii culminate a Lui Hristos ca om faţă de Dumnezeu manifestată în mijlocul lumii, în numele ei şi pentru scăparea ei. Crucea lui Hristos e semnul iubirii Lui manifestată faţă de Tatăl prin faptul că El consideră lumea ca o realitate transparentă pentru Dumnezeu şi vede în pătimire şi în moarte calea prin care, renunţând la Sine, se predă Lui şi se uneşte cu El. Dar crucea este şi semnul iubirii lui Hristos ca Dumnezeu şi ca om faţă de noi. Prin puterea iubirii Lui vărsată în noi, putem şi noi să ne manifestăm iubirea noastră faţă de Dumnezeu, trăind raportul cu lumea şi cu o realitate, care ne face transparent pe Dumnezeu. Şi tocmai în aceasta se arată raportul pozitiv al crucii cu lumea, că face transparentă pentru Dumnezeu prin ea şi deci des­chi­să pentru puterile lui Dumnezeu care vor să se reverse în ea. […]

În general, după Sfântul Chiril de Alexandria, la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă; în acest scop Hristos ne ia în Sine şi noi Îl luăm în noi înşine, pentru a deveni şi noi o jertfă curată. Dar aceasta nu înseamnă o negaţie a lumii în esen­ţa ei, ci un astfel de raport cu ea, care ne face transparent prin ea pe Tatăl, adică un raport în care se manifestă puterea noas­tră de a face ceea ce ne oferă lumea cu moderaţie şi în duhul frăţietăţii cu ceilalţi şi de a suporta durerile din ea şi moartea cu răbdare.

În sacrificiul nostru oferit împreună cu sacrificiul lui Hristos şi, din puterea Lui, sau în crucea noastră, împlinim ceea ce spunem în preajma oferirii lui Hristos ca jertfă la Sfânta Liturghie, oferind darurile noastre, spre a fi asimilate cu darul Lui: „Ale Tale dintru ale Tale”. Ne oferim pe noi şi lumea, ca dar lui Dumnezeu, după ce le-am primit pe ele ca dar din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta ne umplem pe noi înşine şi lumea de viaţa lui Dumnezeu, venită nouă prin trupul lui Hristos, prin faptul că se aduce El însuşi jertfă, pentru noi şi pe noi împreună cu El. […]

2. Crucea ca mijloc de sfinţire şi transfigurare a lumii

Prin cruce, Hristos a sfinţit trupul Său, ca inel de legătură şi de comunicare a lui Dumnezeu cu lumea, întrucât El a respins toate ispitele care veneau din lume de a se lăsa învins de plă­cere prin satisfacerea exagerată a trebuinţelor lui sau de a evita durerea morţii. Din trupul Său, sfinţenia se poate extinde la toa­te trupurile şi la întreaga lume, dacă noi respingem la fel ca El ispitele spre păcat şi suportăm cu răbdare durerile şi moartea.

Biserica Ortodoxă nu spune că prin cruce Hristos a ieşit din creaţiune, ci că El a restabilit-o ca paradis; ca paradis actual pentru Sine şi pentru sufletele credincioase ale celor morţi şi ca paradis începător şi virtual pentru cei care, prin credinţa în El, acceptă crucea Lui şi o suportă cu puterea Lui. Crucea este astfel puterea lui Hristos care, asu­mată de noi, poate transforma lumea în paradis. În acest scop, Hristos rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Ea (creaţiunea) poate fi în­ce­pu­tul restabilirii în starea de paradis prin cruce, care în­seam­nă înfrânarea pasiunilor egoiste şi a laşităţilor şi compromisurilor de tot felul născute din frica morţii. Într-un imn al Bisericii Or­todoxe de la sărbătoarea Înăl­ţării Sfintei Cruci din 14 septembrie, se spune: „În paradisul de altădată, lemnul m-a golit prin mâncare, pricinuindu-mi moar­tea; lemnul crucii aducându-mi hrana vieţii dumnezeieşti, a fost împlinită pe pământ şi toată lumea s-a umplut de bucurie”. Prin aceasta paradisul s-a des­chis din nou, pentru că sabia învârtitoare care oprea intrarea în el din cauza lăcomiei umane n-a mai putut să-l ţină închis. Numai înfrânarea acestei lă­co­mii poate să-l restabilească în starea de paradis. Aceasta a început s-o facă Hristos. El a intrat în paradisul reînnoit, des­chizându-l, prin faptul că a purtat ca om lemnul crucii, prin care a respins lăcomia şi a preferat renunţarea la Sine însuşi, la viaţa egoistă. Şi împreună cu el a intrat şi tâlharul care a măr­tu­risit pe Hristos şi vor intra toţi cei care vor face la fel.

Desigur, există un paradis în care intră sufletele credincioşilor după moarte. Dar poate exista un paradis şi pe pământ, ca re­stabilire a paradisului iniţial. Nu­mai cei care se silesc să facă din viaţa pământească un para­dis prin credinţa în Hristos pot intra şi după moarte în paradisul de acolo. Dar ei fac din viaţa de pe pământ un paradis acceptând crucea. Deci prin cruce se pre­gă­tesc să intre şi în paradisul de după moarte şi apoi în cel de după înviere, a cărui anticipare este paradisul parţial de pe pământ. Fără efortul de a face pământul într-o oarecare mă­su­ră un paradis, nu se înaintează spre paradisul veşnic de dincolo. În acest scop rămâne Hristos cu noi până la sfârşitul lumii.

Noi obţinem pe pământ o pregustare a paradisului eshatologic, trăindu-ne viaţa în duhul crucii lui Hristos şi din puterea ei. Biserica Ortodoxă cântă într-un alt imn: „O, slăvită mi­nune! Pomul purtător de viaţă, prea sfânta cruce, s-a arătat astăzi la înălţime. Toate margi­nile pă­mân­tului o slăvesc. Toţi demonii sunt înspăimântaţi. Ce mare dar a fost făcut locuitorilor pământului!”.

Din toate cântările Bisericii Ortodoxe se desprinde rolul cru­cii în sfinţirea şi transfigurarea lumii. Aşa cum prin ea a fost sfinţit trupul Domnului, la fel se sfinţesc prin ea trupurile noastre şi raporturile noastre cu lumea însăşi. Noi obţinem această sfin­ţire prin puterea lui Hristos în care persistă crucea ca prelungire a atitudinii Sale înfrânate, răbdătoare, fără de păcat, iubitoare faţă de lume, ca laudă a lui Dumnezeu prin ea, ca dăruire de Sine Tatălui în toate raporturile Lui cu lumea.

Pentru aceea, în Biserica Or­tod­oxă toate persoanele şi toate lucrurile sunt sfinţite prin cruce. Creştinii, însemnându-se cu sem­nul crucii, cer pe de o parte de la Hristos puterea de a se comporta ca şi El cu curăţie şi cu bărbăţie, faţă de lume, pe de altă parte manifestă voinţa lor de a se ridica prin efortul lor, în în­tâmpinarea Acestei puteri, de a slăvi pe Dumnezeu, în toate fap­tele, şi în purtarea tuturor gre­u­tă­ţilor în lume şi chiar în preaj­ma morţii lor, de a vieţui şi de a muri lui Dumnezeu, de a se ma­ni­festa în toate ca o jertfă vie ofe­ri­tă lui Dumnezeu. Făcându-şi sem­nul crucii, ei „se închină” lui Dumnezeu, se dedică Lui, precum se dedică toate făcând semnul crucii peste ele. În acest sens, Bisericile sfinţesc toate prin cruce: apa cu care stropeşte pe credincioşi, mâncărurile, casele, grădinile şi câmpurile cu roadele lor, darurile oferite lui Dum­nezeu, căci prin toate ei pot să pri­mească în ei înşişi puterea cru­cii lui Hristos care să le facă viaţa înfrânată, răbdătoare, iubitoare, sfinţită, închinată lui Dum­nezeu. Prin toate crucea sfinţeşte viaţa lor; prin toate e curăţită viaţa şi închinată lui Dumnezeu, întrucât a­ces­te mij­loace de existenţă sunt făcute transparente pentru Dum­nezeu împreună cu ei şi mij­loace prin care li se comunică pu­te­rea Lui. Crucea îi pune pe cre­din­cioşi prin toate în legătură cu Hristos Cel Care a înviat prin suportarea cu putere şi fără de pă­cat a morţii Lui. Prin cruce toate sunt oferite ca darul lui Dum­nezeu, ca ei înşişi. Toate slujbele bisericeşti încep şi se săvârşesc prin semnul crucii, devenind sfin­ţitoare şi dătătoare de pu­tere, prin puterea crucii; toate ru­găciunile se termină prin semnul crucii, toate gesturile principale ale cultului sunt însoţite de semnul crucii. Căci puterea în­săşi a lui Hristos coboară prin semnul crucii, întrucât El însuşi este invocat prin acest semn, în starea Lui de înviere, în care a rodit puterea crucii Lui. Şi prin acest semn credincioşii vin în întâmpinarea puterii lui Hristos, făgăduind prin el de a se oferi lui Dumnezeu ca jertfă curată, asemenea lui Hristos şi din pu­terea lui Hristos, a se comporta cu multă curăţie în toate faptele lor din lume. Pentru aceea, semnul crucii este însoţit întotdea­u­na de invocarea Sfintei Treimi. Căci Ea este aceea care lucrează mântuirea oamenilor şi de la Ea coboară puterea lucrătoare a lui Dumnezeu în lume, tot darul de­să­vârşit, pentru a sfinţi şi transfigura lumea şi viaţa omenească. Ea (puterea) este aceea care se face transparentă prin cruce în lume. […]

Crucea este puterea purificatoare a Creaţiei lui Dumnezeu pentru că prin semnul ei făcut cu credinţă şi voinţa unei vieţi curate în lume, credinciosul se des­chide puterii Duhului lui Hris­tos, care s-a comportat cu de­să­vâr­şită curăţie în lume şi a în­tă­rit corpul Său în sfinţenie prin puterea Duhului Sfânt, evitând păcatul în toate formele lui egoiste şi suportând moartea din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni. Crucea ne aduce această putere a lui Hristos pentru că amintindu-ne de crucea Lui, noi voim să ne comportăm în lume asemenea Lui, eliberaţi de pasiunile egoiste, într-un duh de cum­pă­tare, de pace, de armonie cu ceilalţi, de deschidere faţă de lucrarea lui Dumnezeu în noi.

„Crucea este armă contra dia­volului”, cântă Biserica Or­to­do­xă. Ea este o armă contra tuturor ispitelor şi uneltirilor diavolului; contra pasiunilor noastre, care ne împing la certuri, la lupte între noi, la exclusivism. Crucea este arma contra dia­vo­lului pentru că întăreşte în noi duhul de sacrificiu, de comuniune cu Dumnezeu şi între noi înşine. Crucea, ca frână îm­po­tri­va pasiunilor egoiste şi exclusiviste, ca frână contra alipirii lacome la creaţia văzută ca singu­ra realitate, poate aduce o contribuţie de mare importanţă pentru înfăptuirea unei păci în spi­ritul Evangheliei, dând acesteia un fundament interior de neclintit.

Sfinţii Părinţi au condiţionat vederea lui Dumnezeu prin cre­a­ţie, sau transparenţa lui Dum­nezeu prin creaţie, de purificarea noastră de pasiuni. Această idee a fost în mod special explicată teoretic de Sfântul Maxim Măr­tu­risitorul. După el, privind lucrurile, purificaţi de pasiuni, noi le restabilim în înţelesurile lor adevărate, transparente pentru Dumnezeu. El zice: „Înţelesul pă­ti­maş este gândul compus din înţeles şi din patimă. Să se­pa­răm patima de înţeles şi va ră­mâ­ne înţelesul simplu. Şi noi îl separăm pe acesta printr-o iubire duhovnicească şi printr-o cumpătare, dacă voim”². Adică o separăm prin cruce. Aceasta nu înseamnă deci o distrugere a creaţiei, ci o redescoperire a sensurilor ei adevărate, frumoase, nedeformate prin patimi, în calitatea lor de transparente ale lui Dumnezeu.

În felul acesta, noi devenim prin crucea asumată de noi, datorită puterii crucii lui Hristos, o „zidire nouă” (2 Corinteni 5, 16-17), cum zice Sfântul Apostol Pavel. În această calitate, noi vedem că „toate aparţin lui Dum­nezeu” (2 Corinteni 5, 18), cum zice acelaşi Apostol, imediat după aceea. Prin aceasta noi pregătim creaţiunea să ajungă la starea de libertate, la care vom ajunge noi înşine ca fii ai lui Dumnezeu, nemaifiind sclavi celor pământeşti ai pasiunilor. […]

Starea de libertate la care vom ajunge echivalează cu sta­rea de slavă, de care vom putea face părtaşă şi creaţia (Romani 8, 31). Creaţiunea se află încă în durerile naşterii, în vederea a­cestei stări adevărate şi noi a e­xistenţei ei³. Acestea sunt du­re­ri­le crucii, ale suportării durerilor şi înfrânărilor, care eliberează de pă­cat. Crucea se dovedeşte singurul mijloc prin care creaţia se naşte sau trece la forma nouă de existenţă, prin care este văzut Dumnezeu ca Cel ce este totul în toate. Numai pe această cale vom ajunge la ospăţul suprem, care este cunoştinţa îmbelşugată a Logosului dumnezeiesc, deplin transparent, într-un dialog direct şi deplin clar cu El. Atunci această creaţie va fi văzută în El şi în noi, ca un conţinut comun al dialogului, ca un transparent total subţiat prin care El se va face desăvârşit cunoscut prin noi toţi în toată bogăţia Sa dată nouă şi noi înşine deplin transparenţi unii altora şi uniţi între noi. Dar această stare se va înfăptui graţie crucii lui Hristos, acceptată ca cruce a noastră. Numai în lumina şi în puterea crucii, care se va arăta pe cer ca semnul Fiului Omului, la a doua venire a Lui întru slavă (Matei 24, 30), creaţia va apărea, la sfârşit, ca „un cer nou şi ca un pământ nou”, în care locuieşte dreptatea desăvârşită (Apocalipsa 21, 1).

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Crucea şi înnoirea creaţiunii în învăţătura ortodoxă”, în Revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1976, nr. 7-8, pp. 467-477 (ti­tlul şi sublinierile din text aparţin redacţiei).

Note:

¹ ‑Sfântul Atanasie cel Mare, Oratio III, Contra Arianos, P.G. 26, 320.

² ‑Capete despre dragoste, 3, 43.

³ ‑Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, P.G. 91, col. 1373.