Ctitorii de învăţătură şi dreaptă credinţă

Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit în 381 la Constantinopol, aduce completarea Crezului sau a Învăţăturii de credinţă a Bisericii, începută de Părinţii de la Niceea (325), prin articolul despre Sfântul Duh. O importantă victorie repurtată aici de Sfinţii Părinţi a constat în combaterea şi condamnarea învăţăturilor eretice ale lui Marcel de Ancira şi Apolinarie.

La porunca Sfântului Împărat Teodosie cel Mare, 150 de Părinţi din toate colţurile lumii s-au adunat laolaltă pentru a întări şi completa învăţătura confirmată la Niceea şi pentru a-i combate pe ereticii pnevmatomahi.

Un rol aparte între aceştia l-au avut Sfinţii Atanasie, Ilarie şi Grigorie de Nazianz. Gândirea şi operele lor se regăsesc în formularea învăţăturii de credinţă prin care Biserica a ridicat cel de-al doilea zid important de apărare şi mărturisire în istoria ei milenară.

Pe Sfântul Atanasie cel Mare îl găsim prezent şi la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, ca diacon al Sfântului Ierarh Alexandru al Alexandriei, pe care l-a urmat în scaun începând cu 328, până în 373. În toată această perioadă a fost scos din scaun şi exilat de cinci ori şi tot de atâtea ori a fost rechemat să păstorească Biserica din Alexandria. O mare parte din experienţele nefaste ale prigonirilor sale l-au purtat în Apus, unde s-a dovedit a fi de mare ajutor latinilor pentru a înţelege şi accepta învăţăturile statornicite de Părinţii de la Niceea.

Despre Sfântul Atanasie cel Mare mai ştim că a fost ucenic apropiat al Sfântului Antonie cel Mare şi, totodată, biograful său. Cartea sa, „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare”, a influenţat radical paradigma de existenţă creştină a Bisericii Răsăritene. Influenţa şi contribuţia adusă celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au fost mai mult indirecte, pe care trebuie să le înţelegem prin promovarea credinţei niceene.

Un alt Părinte legat cu numele de cel de-al Doilea Sinod Ecumenic este Ilarie de Poitiers. A fost rânduit episcop în această regiune începând cu anul 350, la vârsta de 35 de ani. Exilat şi el în Apus, asemenea Sfântului Atanasie cel Mare (356-360, în Frigia), Ilarie a revenit în scaun, conducându-şi turma ca păstor până la moartea sa, în 367/368. „După reîntoarcerea sa din Vest, Ilarie a devenit cel mai important şi articulat sprijinitor al Niceei. Scrisă probabil în exil, opera sa cea mai importantă este o lucrare substanţială în 12 cărţi, numită Despre Trinitate, care cuprinde înţelegerea sa cu privire la credinţa niceeană. Ilarie subliniază tainele lui Dumnezeu, considerând că formulările omeneşti ale doctrinei sunt necesare doar pentru a preveni înţelegerea greşită pe care a găsit-o la eretici; prezentarea relaţiei dintre Tată şi Fiu într-Unul Dumnezeu este făcută prin mărturiile biblice, atât ale Vechiului, cât şi ale Noului Tetament” (Andrew Louth, „Atanasie, Ilarie şi Grigorie de Nazianz”, în Ghid al istoriei creştinismului, Oradea, 2008, p. 82).

Sfântul Grigorie de Nazianz a prezidat Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Lucrarea sa mărturisitoare a adus pe deplin Bisericii triumful credinţei niceene, pentru care luptaseră cu atâta determinare şi înaintaşii săi. S-a născut la 330, în cetatea Capadociei, în familia preotului Grigorie. A fost dintotdeauna preocupat de învăţătură, reuşind să parcurgă cele mai de vază şcoli ale timpului său. Deşi a fugit de preoţie, în cele din urmă a ascultat chemarea Bisericii, ajungând iniţial în scaunul episcopal de la Salamina (372). Sfântul Împărat Teodosie cel Mare l-a chemat la slujirea patriarhală, încredinţându-i scaunul de Constantinopol. Cuvântările sale teologice din marea cetate i-au conferit îndreptăţit supranumele de „Teologul”. „Având calităţi oratorice care atingeau perfecţiunea, Grigorie prezintă în aceste predici înţelegerea creştină referitoare la Trinitate şi la Întruparea Fiului. La fel ca Ilarie, el pune accentul pe Dumnezeu Cel tainic, Care este dincolo de înţelegerea omenească. La fel ca Atanasie, el vede credinţa niceeană prezentând viziunea destinului final al omenirii, cel al «îndumnezeirii», pentru care a inventat termenul theosis, «deificare». A fost destituit (deoarece s-a mutat de la o episcopie la alta) de conciliul care a afirmat credinţa pe care el o apăra, petrecându-şi restul vieţii în rugăciune şi în studiu pe moşia care aparţinea familiei sale” (Andrew Louth, „Atanasie, Ilarie şi Grigorie de Nazianz”).

Combaterea ereziilor pnevmatomahe

În cadrul celui de-al Doilea Sinod Ecumenic s-au lămurit dogmatic învăţăturile greşite despre Sfântul Duh, lansate de doi ereziarhi: episcopul Marcel de Ancira şi Apolinarie. Primul făcea o confuzie gravă între cele trei Ipostasuri dumnezeieşti, „amestecându-le în sens sabelian”. Pentru a lămuri încurcătura sa, Părinţii au oficializat cuvintele „înainte de toţi vecii”, modificând, astfel, textul de la Niceea, „născut din Tatăl, unul născut”. Temerea Părinţilor niceeni că prin cuvântul „înainte” s-ar introduce un început în existenţa Fiului este definitiv eliminată prin introducerea formulei „a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit” (cf. Mitropolitul Irineu Popa, Iisus Hristos este Acelaşi, Craiova, 2010, p. 207).

Împotriva învăţăturii lui Apolinarie, Părinţii sinodali au introdus expresiile: „S-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt… şi S-a răstig­nit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat... şi S-a îngropat… şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vie cu slavă”.

Ei au reuşit astfel să arate firea omenească a Mântuitorului, „dar şi ridicarea acestei naturi întru slavă, de-a dreapta Tatălui”. În perspectiva lui Apolinarie, Hristos este o singură natură (fisis) pentru că este o singură persoană (prosopon) simplă şi nedespărţită. Părintele profesor Dumitru Stăniloae arată că „Apolinarie susţinea într-un fel apropiat de Arie, că Logosul dumnezeiesc n-a luat natura omenească deplină, ci numai un trup însufleţit fără minte (la început vorbea chiar numai de un trup fără suflet), locul minţii luându-l El Însuşi. Dar pe când Arie restrângea umanitatea în Logos pentru a arăta că nu e o prea mare distanţă între ea şi el, pentru a evidenţia că Hristos este numai făptură, Apolinarie făcea aceasta pentru a evidenţia că Hristos este aproape numai Dumnezeu. El spunea că, «dacă Dumnezeu desăvârşit s-ar uni cu un om desăvârşit, ar fi fost doi, unul Fiu al lui Dumnezeu prin fire, altul prin putere»”. Formula sa, mia fisis tou Theou Logou sesarkomeny - o singură fire a Logosului întrupat, pusă până în secolul al VI-lea pe seama Sfântului Atanasie cel Mare şi preluată mai târziu, cu sens ortodox, de Sfântul Chiril al Alexandriei a constituit pentru o bună perioadă de timp mărul discordiei în sânul Bisericii Orientale” (Definiţia dogmatică de la Calcedon, în „Ortodoxia”, nr. 2-3/1951, pp. 296-297).

Creştinismul – religia de stat în imperiu

Lucrarea Părinţilor de la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol (381), în frunte cu Sfântul Grigorie de Nazianz, prefaţată de teologia Sfinţilor Atanasie cel Mare şi Ilarie de Poitiers, reprezintă o mare biruinţă a Bisericii în consolidarea adevărurilor de credinţă. Prin elaborarea principalelor coordonate ale dogmei pnevmatologice şi combaterea ereziilor lui Marcel şi Apolinarie, Biserica îşi întăreşte definitiv poziţia în disputa cu păgânismul.

De acum înainte, laborioasele controverse anticreştine lansate odinioară de Porfir şi Celsus şi „legalismul” excesiv al lui Iulian Apostatul devin irevocabil ilicite. Această adevărată luptă a credinţei este pecetluită prin celebrul decret teodosian de recunoaştere oficială a creştinismului ca religie de stat în imperiu. Pe de altă parte, de vreme ce Biserica se arăta tot mai întărită, pentru vechea lume romană începea declinul. După moartea Sfântului Teodosie cel Mare, întreaga moştenire a fost împărţită între cei doi fii ai săi, de aici începând conturarea celor două mari tradiţii creştine: de Răsărit şi de Apus.