În contextul contemporan, marcat de o accentuată căutare spirituală și de multiple provocări în planul sănătății sufletești și trupești, fenomenul pelerinajului la moaștele și locurile sfinte asociate cu
Cu gândul la Înviere...
Transformările profunde pe care le identificăm în spațiul contemporan fac obiectul unui amplu proces de actualizare, care fructifică condiția financiară, accesul nelimitat la informație, rapiditatea cu care omul se deplasează și își împlinește sarcinile zilnice. Acest cadru pare unul benefic pentru evoluția firii umane din punct de vedere pecuniar, social și educațional, însă analizarea datelor statistice și a temelor radicale pe care le propun cercetările sociologice și psihologice definește o lume în care se pune accentul pe superficial, pe iresponsabil și pe satisfacție imediată. Gradul de evoluție pe care îl îmbrățișează lumea de astăzi este invers proporțional cu nivelul moral pe care-l observăm, astfel, velocitatea lumii moderne întreține efemeritatea valorilor etice pe care omul contemporan încearcă să le improprieze între o viață pretins religioasă și o poftă nesfârșită de plăcere.
Perspectiva asupra vieții în societate împarte lumea actuală în două grupuri: în partizani, cei care înțeleg lumea de astăzi ca un mediu favorabil dezvoltării umanității, prin recursul la noile descoperiri științifice, la rapiditatea cu care circulă informația și la modul în care se pot bucura de o cercetare mult mai avansată în domeniul medical sau social, fiind permisă realizarea unor activități prioritare precum: cumpărături, plata facturilor și inițierea unor ședințe, doar la un „click” distanță; și în adversari, care văd lumea contemporană drept un spațiu al degradării morale, al consumului irațional, al desacralizării firii umane, al ruperii ei de filiația creștină și al monumentalizării plăcerilor ca principii de viață.
În decorul utilitarist și consumerist al lumii contemporane, întâlnim praznicul Învierii Domnului sau Sfintele Paști. Așteptat astăzi într-un mod diferit față de primele veacuri creștine, atunci când importanța sărbătorii pascale era reflectată în momentul primirii Sfintei Taine a Botezului și în perioada premergătoare acestuia, care era eminamente un timp de pregătire, nu culinară sau materială, ci duhovnicească. Astăzi, sărbătoarea Sfintelor Paști, de care se leagă întreaga strategie de marketing a magazinelor și care induce nevoia de cumpărare, uneori chiar irațională a mâncării și a cadourilor, constituie doar un bun prilej de relaxare și distracție. Este greșită practica actuală, care se limitează temporal și indică începutul praznicului pascal și al dezmățului culinar chiar dimineața sau cu o zi înainte, nicidecum după Sfânta Liturghie din noaptea de Paște. Imaginea mesei familiale este una idilică pentru vremurile noastre. În acest sens, de la bătrâni abandonați la tineri care își petrec sărbătorile pascale într-un mediu atroce, Învierea Domnului este înțeleasă diferit, fiind în cele mai multe cazuri doar un prilej de consum major, de petrecere și de divertisment, în nici un caz de asumare a unei vieți religioase sau oportunitatea unei bucurii creștine capabile de iertare și dăruire.
Dincolo de produsele frumos colorate, praznicul Învierii Domnului este despre regăsire, privire spre noi și spre aproapele nostru, lucrarea virtuților și mai ales despre împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru a înțelege că Învierea Domnului este dincolo de tehnici de marketing și oferte promoționale trebuie să citim atent versetele din Epistola I către Corinteni prin care Sfântul Apostol Pavel sintetizează importanța Învierii Domnului în contextul asumării, regăsirii și responsabilizării: „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătura (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om, și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 15, 20-22). Așadar, Paștele nu se bazează pe un eveniment festiv plin de fervoare, ci pe asumarea concretă a Jertfei.
Suferința, deprimarea și deznădejdea, tot mai prezente în contextul unui spațiu „cu de toate”, dar, paradoxal, anost, devin iluzii în fața praznicului Învierii Domnului. În acest sens, trebuie să înțelegem că, în iureșul îmbuibării pascale, pierdem de fapt esențialul, sărbătoarea Paștelui nu este despre oferte, cadouri, oportunități de vânzare-cumpărare, ci reprezintă momentul regăsirii noastre, în care esențială este împărtășirea cu Hristos. Bogăția și frumusețea acestei sărbători creștine derivă din puterea noastră de a ne opri din bigotismul activităților contemporane, de a ne pregăti sufletește, de a înțelege cine suntem și ce trebuie, de fapt, să facem din demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și membri ai Bisericii.
Pregătirea definește o noțiune arhaică pentru omul modern, care este surprins de orice eveniment neanunțat, fără deadline sau fără o schemă exactă. Trecerea accelerată a timpului și preferința pentru „acum și aici” limitează orizontul anticipării în lumea contemporană, omul de astăzi fiind mai puțin receptiv la evenimentele care urmează să aibă loc, mai ales când ele nu sunt mediatizate prin consum și abundență. Din acest motiv, în ziua de astăzi, sunt mulți oameni care nu știu semnificația sărbătorilor religioase, dar care asociază praznicul cu imaginile comerciale. De exemplu, Învierea Domnului, care este adesea asimilată cu imaginea iepurelui, sau Nașterea Domnului, a cărui personaj reprezentativ pare a fi Moș Crăciun. Pregătirea pentru un eveniment nu înseamnă doar o cosmetizare a lucrurilor exterioare, ci o asumare, o conștientizare și o curățire interioară. Pentru a fi capabili să observăm frumusețea și importanța sărbătorii trebuie să fim noi curați sufletește.
Participarea noastră la praznicul Învierii Domnului începe, de fapt, cu o evaluare proprie, îndrumată de o serie de întrebări: Spre ce ne îndreptăm?; Unde ne aflăm în raport cu noi, cu semenii și cu Biserica?; Ce am făcut până în acest moment?; Ce urmează să facem?; Ce am făcut bine?; Ce am făcut rău? și Ce să nu repetăm? Săptămâna care urmează praznicului Învierii Domnului, denumită și Săptămâna Luminată, este răstimpul pedagogic al evaluării, constatării și îndreptării propriei vieți, lucru potențat de solemnitatea și frumusețea slujbelor liturgice, a conștientizării și a lucrării în direcția binelui comun și a iubirii reciproce, atitudini care împodobesc magistral această perioadă.
Este notorie imaginea creștinului pasionat de fanatismul cadourilor, al afișării pretins strălucitoare, al pregătirilor culinare și materiale în detrimentul unei înțelegeri concrete, corecte și complete a sărbătorii pascale. Ritualismul, adesea superstițios, care guvernează modul de manifestare al creștinilor de astăzi, este expresia credinței, pusă adesea sub semnul incertitudinii. Salutul creștinesc „Hristos a înviat!” și răspunsul „Adevărat a înviat!” se conformează unui formalism dialectic aflat sub emblema lui „Așa e bine!” și „Așa știu că se face!”, fără a înțelege ce înseamnă și ce trebuie să facem cu adevărat pentru a fi părtașii acestei Învieri.
Ariditatea spirituală și etică a lumii de astăzi, în care paradoxal avem de toate, dar nu avem, în fapt, nimic, în care iepurașul devine imaginea Paștelui și cumpărăturile devin un mod lăudabil de pregătire a sărbătorii, în care noi suntem doar spectatori nu participanți, trebuie să își găsească cu adevărat sensul. Fără pregătirea duhovnicească și fără împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, Paștele rămâne doar o sărbătoare creștină plină de fast, dar secată de esență, sens și credință.