Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Cu Hristos Cel înviat, omul rămâne veșnic tânăr

Cu Hristos Cel înviat, omul rămâne veșnic tânăr

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Iulian Aniţei - 20 Oct, 2020

Evanghelia după Sfântul Luca amintește la începutul capitolului șapte două minuni săvârșite de Mântui­torul Hristos. Aceste fapte minunate au avut loc în două cetăți diferite, asupra a două categorii sociale di­fe­rite.

Remarcăm aici modul deosebit în care Mântuitorul intervine. Deși cele două minuni nu se aseamănă, în aparență, totuși ele au un factor comun: Cu Hristos nimeni nu este sin­gur în suferință și nici măcar în moarte. Unii se vindecă prin che­marea lui Hristos la El, iar spre alții merge Hristos Însuși să-i vindece. Pe unii îi vindecă doar prin cuvânt, pe alții Își pune mâinile Sale. Crea­ția se vindecă pe loc deoarece recu­noaște în Cel care o atinge sau îi vorbește pe Însuși Creatorul ei. Prin intervenția Lui, omul sau natura înconjurătoare scapă de constrângerile violente ale păcatului, restabilindu-se pacea și bucuria dintre creat și Creator. Hristos nu neglijea­ză pe nimeni și nu ține cont de nimic atunci când I se cere ceva. El vindecă deplin și înnoiește făptura prin dra­gostea Sa.

După vindecarea slugii sutașului, Mântuitorul părăsește Capernaumul, cetatea Sa de rezidență, și Se îndreaptă, împreună cu ucenicii și mulțime de oameni, spre o altă ceta­te, Nain. Cei din jurul Învățătorului tocmai asistaseră la un dialog neo­biș­nuit, plin de învățăminte practice, la o vindecare prin cuvânt și la o mărturisire de credință genuină, venită nu din partea celor care ar fi trebuit s-o facă, ci din partea unui păgân roman. Martorii celor întâmplate în Capernaum încă vorbeau despre bucuria de a fi fost de față. În contrast, locuitorii ținutului Nain erau întristați de moartea unui tânăr, singurul fecior al mamei sale. Aceștia, împreună cu mama îndu­re­rată, compuneau cortegiul fune­rar. Imaginea este una plină de tris­tețe, pentru că moartea răpise de la inima acestei mame pe singurul ei fiu. Acesta era speranța și singurul ajutor apropiat în viața ei. Cum să nu plângi și să nu fii îndurerat la o astfel de veste! Prezenţa Mântui­torului avea să șteargă lacrimile de pe fața tuturor celor îndurerați. Mulțimea celor din cortegiu scoate în evidență dragostea și apropierea oamenilor față de această familie. Se cunoșteau între ei. Participase la tot ceea ce presupunea viața în ce­tate. Nu erau anonimi și nici indi­ferenți. La durerea acestei mame s-au făcut și ei părtași. Împreună conduceau acum pe ultimul drum pe unul dintre ei.

Prezența morții printre noi nu este o noutate. Tot cel ce se naște trece prin moarte. Cu toate acestea, este greu să acceptăm că cei pe care i-am iubit și ne-au iubit nu vor mai fi în jurul nostru. Fără Hristos, nici viața și nici moartea nu ar putea fi înțelese. Cei care cred în Hristos cred în viață și în înviere. El Însuși ne-a învățat să credem așa: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Credința ne adună și ne ține uniți deoarece Unul este Cel în care credem. El este sensul unic al existenței. Cu El și prin El noi știm cine suntem, care este scopul nostru, rațiunea de a fi și a face, înțe­legerea tainelor creației și participarea la slujirea în duh și adevăr a lui Dumnezeu în Biserică.

Interesantă întâlnirea dintre Domnul Vieții și tânărul mort. Sfân­tul Efrem Sirul ne spune că „Iisus Fiul Fecioarei se întâlnește cu fiul văduvei”. Doi fii pe aceeași cale. Unul mort și Unul viu. Asta vedeau oamenii. Însă Cel viu nu era un om oarecare. Era Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Sfântul Chiril al Alexandriei, reflectând asupra acestui episod, ne învață: „El este învingătorul morții și al stricăciunii. El este Cel în care noi trăim, ne mișcăm și suntem. El este Cel care restaurează natura omu­lui la forma ei cea dintru înce­put și ne-a eliberat trupul supus stricăciunii din legăturile morții. El Și-a arătat mila față de acea femeie și pentru ca lacrimile ei să înceteze i-a poruncit: Nu mai plânge. Și în­dată pricina pentru care ea plângea a dispărut”.

Mântuitorul, înainte de a-l învia pe acest tânăr, îndepărtează dure­rea mamei, vizibil vădită de mulți­mea lacrimilor care-i brăzdau fața întristată. La porunca Domnului, femeia se oprește din plâns. El nu po­runcește lacrimilor să sece, ci o face pe femeie să fie ascultătoare și încrezătoare. Temporar, lacrimile, această expresie firească a realității durerii, se retrag în căușul lor și aș­teaptă acolo timpul când din nou li se va cere să curgă pentru a limpezi vederea duhovnicească a femeii. Ea, mama cea îndurerată, nu se revoltă și nici nu protestează față de apa­renta nedreptate ce i se întâmplase, ci se supune imediat, așteptând în liniște ca Domnul să lucreze.

Trupul separat de suflet al tână­rului stătea rece și nemișcat în fața Stăpânului. Privirile tuturor nu mai erau îndreptate acum asupra celui mort, ci spre Mântuitorul Hristos, Domnul Vieții. El se apropie de pa­tul pe care zăcea rece cel fără de suflare. Cei care îl duceau se opresc, pentru că neordinea firii avea să se schimbe. Moartea nu mai avea ultimul cuvânt de spus. Tensiunea crește pe măsură ce Mântuitorul așteaptă liniștit momentul poruncii capitale. „Tinere, ție-ți spun: Scoa­lă-te”, a spus Mântuitorul. La auzul acestor cuvine, cel mort învie. Instantaneu trupul începe să se miște din nou, ca la început. La porunca Lui s-a zidit acest univers și înțe­lepciunea Lui nu are hotar. Din iubire ne-a trimis pe „Însuși Fiul Său ca tot cel ce crede să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Ca urmare a poruncii Mântui­torului, tânărul se ridică și începe să vorbească. Prima grijă a Mântui­torului a fost ca să-l dea mamei sale, pentru a arăta relația de aparte­nen­ță a fiului față de mamă, care îm­preună constituiau o familie. Mântuitorul restabilește ordinea și armonia în viața acestor doi oameni și, prin extensie, a comunității cetă­ții Nain.

Același Părinte Chiril al Alexandriei explică puterea și înțelesul atingerii Mântuitorului de patul celui mort, spunând: „Cum de nu a fost suficient un singur cuvânt pentru a-l învia pe cel mort? Ce este mai puternic decât Cuvântul lui Dum­nezeu? Atunci, de ce nu a să­vâr­șit El această minune doar cu cuvântul, ci și cu atingerea mâinii Lui de pat? Aceasta, pentru ca voi să înțelegeți, iubiților, că trupul sfânt al lui Hristos este lucrător în mântuirea omului. Trupul Cuvântului atotțiitor este trupul vieții îmbrăcat cu puterea Sa. Gândește-te că fierul care este adus în contact cu focul produce efectele focului și-i împlinește proprie­tățile. Trupul lui Hristos, de asemeni, are puterea de a dărui viață și anihilează influența morții și a stricăciunii deoarece este trupul Cuvântului, care însuflețește toate”.

La vederea celui înviat, poporul a început să-L slăvească pe Dumne­zeu spunând: „Mare profet S-a ridicat între noi și Dumnezeu și-a cerce­tat poporul” (Luca 7, 16). Starea de doxologie este atitudinea cea mai sensibilă și cea mai firească a sufletului, conștient de puterea lucrării lui Dumnezeu. Astfel, înțelegem că într-adevar cel miluit de Dumnezeu recunoaște lucrarea Lui mântuitoare și răspunde imediat prin rugăciuni de laudă și de mulțumire. Vestea învierii tânărului din Nain s-a răs­pândit cu repeziciune pretu­tin­deni. Nu numai prin cetăți, dar și până în inima pustiului, acolo unde aș­tepta Ioan, prietenul Mielului, în rugăciune și post, pe Cel căruia el „nu era vrednic să-i dezlege cu­reaua încălțămintelor” (Ioan 1, 27).

În Biserică, Trupul Euharistic pe care credincioșii Îl primesc prin Taina Împărtășaniei trezește sufletele, iartă păcatele, ne face părtași la bucuria prezenței Duhului Sfânt și ne dă arvuna vieții veșnice și a Împă­răției cerurilor. Hristos care l-a înviat pe fiul văduvei din Nain continuă prin lucrarea Duhului Sfânt să ne cerceteze și pe noi cei de astăzi. Învierea tânărului ne învață că solidaritatea și comuniunea cu familiile și comunitățile noastre, în Biserică, prin credința în Hristos produc efec­tul învierii în sufletele celor căzuți în păcat sau la cei morţi.

Hristos nu rămâne indiferent la necazul nimănui. Trebuie doar să-L lăsăm să lucreze așa cum vrea El. Nu de moartea fizică trebuie să ne fie teamă, ci de moartea veșnică, care începe aici prin indiferență, egoism, lipsa de comuniune cu cei­lalți, necredință, imoralitate, falsifi­carea adevărului și alte asemenea.

Învierea fiului văduvei din Nain rămâne pentru veșnicie o mărturie vie a dragostei lui Dumnezeu pentru om. Astăzi, când moartea spirituală, ca efect al îndepărtării omului de Dumnezeu, face ravagii prin întreaga lume, noi, creștinii ortodocși, suntem chemați să păstrăm această mărturie și s-o facem cunoscută celor care au uitat-o sau încă nu au cunoscut-o.

Citeşte mai multe despre:   Învierea fiului văduvei din Nain