Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
„Cu milostivirea ei acoperă tot pământul”
Adormirea Maicii Domnului ocupă un loc aparte în cultul ei de supracinstire. De aici şi importanţa acestei sărbători în evlavia creştinilor ortodocşi. Biserica, vestind moartea Maicii lui Dumnezeu, nu o caută pe Maria din Nazaret în mormânt, căci ea a fost ridicată la locaşurile cereşti. Acolo, fiind aproape de scaunul Dumnezeirii, are putere să ne ajute şi ajută pe oricine aleargă la ea cu credinţă, aşa cum cântăm: „Bucură-te, că pe măsura credinţei împarţi tămăduiri”.
După Jertfa de pe Golgota a Mântuitorului, cum ştim din Sfânta Evanghelie şi din Tradiţia Bisericii, Maica Domnului a fost luată de Apostolul Ioan la casa lui din Ierusalim, fiindu-i încredinţată de Hristos Însuşi ca să-i poarte de grijă (In. 19, 26-27). De aici înainte, Maica Domnului a fost tot timpul în mijlocul ucenicilor, la Înălţarea Domnului şi la Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime (Fapte 1, 14). Maica Domnului a petrecut în casa Sfântului Apostol Ioan, la Ierusalim, aproape 10 ani, Apostolii bucurându-se de vederea şi de cuvintele ei. În timpul persecuţiei dezlănţuite de regele Irod Agripa împotriva Bisericii din Ierusalim, Maica Domnului ar fi mers cu Sfântul Apostol Ioan, pe la anul 43 d.Hr., la Efes, cel mai mare oraş al Asiei Mici în acea vreme, în care Sfântul Ioan vestea Evanghelia. Maica Domnului, aproape de adormirea ei în Domnul, vine acasă, în Ierusalimul sfâşierilor sale materne, dar şi al amintirilor sale dumnezeieşti neşterse. După unii, Maica Preacurată, încercată de ani, adoarme la anul 45 d.Hr., iar după alţii, pe la anul 48 d.Hr., în vârstă de 60/63 de ani. După dorinţa ei, Maica Domnului a fost înmormântată în peştera din Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, alături de părinţii ei şi de dreptul Iosif.
Ni se istoriseşte în Tradiţia Bisericii că, în ziua Adormirii Maicii Domnului, Domnul Însuşi, cu îngerii şi sfinţii Săi, a venit în mare lumină, umplând toată casa şi acoperindu-i corpul cu această lumină, asemenea stâlpului celui de nor ce lumina şi călăuzea odinioară prin pustie pe fiii lui Israel (Ieş. 14, 19), cântându-i-se cântări de laudă. Iar în ziua înmormântării ei s-au adunat Apostolii de pretutindeni şi au prohodit-o, plângând cu amar că-i părăseşte, dar slăvind-o ca pe Împărăteasa cerului. Din rânduiala lui Dumnezeu, lipsea Apostolul Toma, care propovăduia Evanghelia lui Hristos în India, el sosind abia a treia zi după înmormântare. Mergând însă la mormânt, ca s-o privească măcar adormită, a găsit mormântul gol. Ea nu mai era acolo. Au rămas doar veşmintele funebre şi un parfum negrăit izvora din interior. De atunci s-a socotit că Fiul Său, Hristos Domnul, a ridicat-o la cer cu trupul, de-a dreapta Lui, ca Împărăteasă, cum o vedea împăratul David în viziunea lui profetică: „Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta (Doamne), în haină aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). Locul în care a fost înmormântată Maica Domnului este şi astăzi loc de cinstire şi de închinare pentru credincioşi. E un loc minunat ca şi Preacurata, căci minunată i-a fost zămislirea, minunată vieţuirea şi mai minunată mutarea ei la cer. Maica lui Dumnezeu s-a mutat în slava raiului lângă Fiul ei.
Dacă întru naştere a păzit fecioria, întru adormirea sa, Maica Domnului, cum spune troparul praznicului, nu a părăsit lumea. S-a mutat la viaţă, ea care este Maica Vieţii, ca prin rugăciunile ei să izbăvească din moarte sufletele noastre, ale celor care alergăm la ea.
Viaţa Maicii Domnului a fost pe pământ și este și acum, în cer, o viaţă de rugăciune. Legată mereu de Hristos, prin iubirea şi rugăciunea ei, Maica Domnului este inima Bisericii care se roagă continuu, dar nu atât pentru sine, cât şi pentru fiii ei. Sărbătoarea Adormirii nu este întunecată şi tristă în Biserica Ortodoxă, ci este o sărbătoare în care fiecare simte această bucurie senină a inimii, care anunţă învierea. Este un adevăr de credinţă că mijlocitor la Dumnezeu Tatăl este Iisus Hristos. Dar, oare, nu este tot atât de firesc că, având în Iisus Hristos un mijlocitor la Dumnezeu Tatăl, avem în Sfânta Fecioară Maria o preaputernică mijlocitoare a noastră înaintea dumnezeiescului ei Fiu?
Într-o mănăstire din Spania se găseşte o statuie de marmură a Preacuratei Fecioare, ale cărei mâini lipsesc. Mai înainte, statuia era întreagă, dar a rămas ciuntită de pe vremea unor lupte, în urma unui război. Câtă vreme statuia avea mâini, multe minuni se făceau în acea biserică, multe vindecări se săvârşeau. Acum, înaintea chipului Născătoarei de Dumnezeu lipsită de mâini, nu se face nici o minune. Dar o vorbă circulă în popor, că de s-ar afla vreun creştin care, îngenuncheat în faţa statuii, s-ar ruga aşa: „Maică sfântă! Iată, îţi ofer mâinile mele. Le poţi purta în locul celor pe care le-ai pierdut”, din nou s-ar face minuni în sfântul locaş. Istoria aceasta are un tâlc adânc. Ea ne învaţă că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru a izbăvi pe cei aflaţi în necazuri, are trebuinţă de mâini omeneşti. Altfel spus, Mijlocitoarea creştinilor are nevoie de conlucrarea și rugăciunea noastră pentru a ne izbăvi de greutăți.
Fiul lui Dumnezeu ne-a dat-o pe ea, ca mai mult să îndrăznim să ne apropiem de El. Prin prezenţa Fecioarei, cerul se umanizează, se sensibilizează; el nu mai este distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică ce stă lângă tronul Dumnezeirii, având, pe de o parte, autoritate de Maică asupra Fiului Său atunci când se roagă pentru noi, iar pe de altă parte, duioşie de Maică pentru greutăţile şi amărăciunile noastre. Biserica vestind moartea Maicii lui Dumnezeu nu o caută pe Maria din Nazaret în mormânt, căci ea a fost ridicată la locaşurile cereşti. Acolo, fiind aproape de scaunul Dumnezeirii, are putere să ne ajute şi ajută fără excepţie pe oricine aleargă la ea cu credinţă, aşa cum cântăm: „Bucură-te, că pe măsura credinţei împarţi tămăduiri”.
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, este vie, e Maica Vieţii, Maica Bisericii, care de două mii de ani veghează la desfăşurarea cursului istoriei mântuirii, la împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea răscumpărată. Din slava raiului, Maica noastră cerească ne spune astăzi: „Priviţi spre mine, voi cei întunecaţi de patimi şi fărădelegi, şi eu vă voi lumina; priviţi la mine în clipele de luptă şi descurajare şi veţi fi ajutaţi; veniţi la mine când simţiţi povara înfrângerii şi vă încolţeşte răul, iar eu vă voi sprijini”. În anevoiosul nostru pelerinaj spre patria cerească, noi, creştinii, avem lumina prezenţei Maicii Domnului printre noi. Ea - cum afirmă Sfântul Siluan Athonitul - „acoperă cu milostivirea ei tot pământul, toate popoarele”.
Să fim convinşi că ea revarsă lumina sa asupra trupurilor noastre muritoare. Din inima ei curată dăruieşte iubirea sa inimilor noastre bolnave. Din sufletul ei plin de har face să coboare plinătatea îndurării în sufletele noastre rănite. Maica Domnului vrea să fie Maica noastră, vrea să ne facă să simţim iubirea ei duioasă, ocrotirea ei maternă. Să facem aşadar încât să fim vrednici a ne numi fiii ei şi să o primim ca Mamă şi Stăpână a inimilor şi Ocrotitoare a familiilor noastre. Să cultivăm această iubire de fii ai ei repetându-i mereu: „Maica mea din cer, ajută-ne!”. Şi ea nu ne va trece cu vederea, pentru că cine aleargă la acoperământul ei nu rămâne părăsit.