Cum umple şamirul distanţa dintre versete? Despre 3 Regi 6, 7

Amuzant şi paradoxal totodată, şamirul - se spune - poate sparge orice, totuşi el lipeşte, pune împreună texte biblice. Ca să vedem mai exact, trebuie să începem… cu sfârşitul, adică de la referinţa biblică. 3 Regi 6, 7 menţionează un fapt straniu petrecut la zidirea Templului din Ierusalim. „Când era zidit Templul, la zidirea lui au întrebuinţat pietre cioplite, lucrate mai dinainte. Aşa că nici ciocan, nici topor, nici orice altă unealtă de fier nu s-au auzit la zidirea lui“.

Biblia sinodală nu traduce însă aici foarte corect şi obturează ciudăţenia. Pietrele tocmai că nu sunt cioplite, pentru că în ebraică se spune „piatră întreagă din carieră“ (even şelema massa). S-ar înţelege că toate pietrele au fost găsite şi luate întregi din carieră. Versetul nu se potriveşte deloc în context. În primul rând el întrerupe descrierea din versetul precedent, v. 6. Firul relatării este reluat brus în v. 8. Deci versetul nostru funcţionează ca o glosă. El însă nu se potriveşte nici în contextul mai larg. De ce?

În 3 Regi 5, 15 sunt menţionaţi „tăietori de piatră în munte“, iar în v. 17, pietrele mari şi impozante, descrise clar ca fiind tăiate bloc (avnei gazit). De altfel, în textul paralel despre zidirea Templului din Istoria cronistă nu apare ideea că blocurile nu au fost tăiate, ci tocmai că David a pregătit pentru Solomon străini, pe care „i-a pus cioplitori de piatră ca să cioplească pietre (avnei gazit) pentru zidirea templului Domnului“ (1 Paralipomena 22, 2). Este foarte normal ca la orice construcţie masivă de piatră să se folosească cioplitori, fapt confirmat arheologic de numeroasele cariere de piatră din Israel. Septuaginta le numeşte lithoi akrotomoi argoi „pietre tăiate drept, netede“. S-ar sugera că ele fuseseră tăiate în prealabil în cariera de piatră, transportate la locul templului şi asamblate ca nişte piese de lego. Chiar şi aşa, era imposibilă o asamblare perfectă. Cu siguranţă pe alocuri erau necesare ajustări, nituiri. Cum să ne imaginăm un şantier tăcut, în care nu se aude nici ciocan, nici daltă, nici altă unealtă de fier?

Pietre peste care n-a trecut fierul

De fapt, versetul nostru are un cu totul alt scop. După Decalog, în Ieşire 20, întâlnim porunci referitoare la zidirea altarului, unde citim următoarea prevedere: „Iar de-Mi vei face jertfelnic de piatră, să nu-l faci de piatră cioplită; că de vei pune dalta ta pe ea, o vei spurca“ (v. 25). Se foloseşte de fapt acelaşi termen, „daltă“ (garzen) ca şi în 3 Regi 6, 7, pe care însă Sinodala îl redă prin „topor“ (mai degrabă traducerea ar fi aici cam „din topor“).

Aceste prevederi se regăsesc în Deuteronom 27, 5-6, referitor la jertfelnicul de pe Muntele Ebal: „Să zideşti acolo jertfelnic Domnului Dumnezeului tău, jertfelnic făcut din pietre, fără să pui asupra lor fierul. Jertfelnicul Domnului Dumnezeului tău însă să-l faci din pietre întregi şi să aduci pe el Domnului Dumnezeului tău ardere de tot“. Este folosit acelaşi termen ca şi în 3 Regi 6, 7: „pietre întregi“ (avanim şelemot). Ni se oferă şi o explicaţie a ceea ce înseamnă expresia: pietre peste care n-a trecut fierul, adică nu s-a folosit nicio unealtă de fier la şlefuirea lor. Ridicarea acestui jertfelnic se găseşte în Iosua 8, 30-31: „Atunci Iosua a înălţat jertfelnic Domnului Dumnezeului lui Israel pe Muntele Ebal, cum poruncise Moise, sluga Domnului, fiilor lui Israel, şi de care este scris în legea lui Moise; jertfelnicul era din pietre întregi, asupra cărora nimeni n-a ridicat unealtă de fier, şi au adus pe el ardere de tot Domnului şi au făcut jertfe de împăcare“.

Un tabu al fierului?

De ce însă era interzisă folosirea uneltelor de fier? De ce întinează (spurcă) fierul? Să fie un tabu al fierului? În Talmud (Miş-na, tratatul Middot 3, 4) se arată că pietrele pentru altar erau scoase din Bet Kerem, săpându-se după ele în pământ virgin, fiind scoase afară din pământ fără unelte de fier. De asemenea, pietrele sanctuarului erau curăţate de sânge în fiecare vineri (sau o dată pe ani, de Paşte) dar fără să se folosească mistrii de fier, ci cu materiale textile. „Pentru că fierul este făcut să scurteze zilele omului (din el se fac săbiile), iar altarul este făcut să lungească zilele omului. Nu se cuvine ca ceea ce scurtează zilele omului să fie pus peste ceea ce lungeşte zilele omului“ (J. Neusner, The Mishnah. A New Translation, Yale University Press, New Haven, p. 879). Totuşi, observăm că în sine nu este aici vorba de un tabu al fierului. Trebuia ca pietrele să fie întregi, deci nici uneltele de bronz n-ar fi admise. De fapt, pietrele nu ar trebui prelucrate, ci trebuie luate aşa cum se găsesc în natură. Care să fie semnificaţia unui asemenea obicei?

Unii au văzut aici vechea practică a seminomazilor de a folosi altare improvizate şi de a nu fi legaţi de anumite locuri unde să fie ridicate sanctuare stabile. Totuşi, se poate intui şi prohibiţia sculpturii în general. Foarte probabil, interdicţia are legătură cu aniconismul. Interzicând folosirea uneltelor, se descuraja orice formă de reprezentare a divinităţilor sau a simbolurilor divine în legătură cu sanctuarul, se păstra o sobrietate teologică a reprezentării.

Observăm însă că aceste texte despre altarul ridicat din pietre întregi, pe motiv că uneltele de fier profanează sanctuarul, sunt în contradicţie flagrantă cu ridicarea Templului din Ierusalim, unde am observat că, după majoritatea textelor, s-au folosit pietre prelucrate, tăiate. Ar fi rezultat că, după Legea lui Moise, sanctuarul este din start pângărit. Doar 3 Regi 6, 7 face excepţie, introducând însă explicaţia aceasta ciudată, după care la templu s-au folosit pietre întregi, fără să se audă ciocan, daltă sau altă unealtă de fier. De fapt, avem de-a face cu două tradiţii opuse: vechea tradiţie a altarelor improvizate şi tehnica ulterioară a constructorilor, care evident că foloseau blocuri de piatră prelucrată. Aş spune că 3 Regi 6, 7 încearcă disperat să facă pace între cele două tradiţii.

Şamirul, un material misterios

Dar aici intră în joc şamirul. Ce este şamirul, mai întâi? Ei bine, ca despre orice lucru complex, nu se poate spune ceva clar. În Biblia ebraică, şamir apare în Ieremia 17, 1; Iezechiel 3, 9 şi Zaharia 7, 12 şi desemnează un material foarte dur. În Ieremia, se referă la materialul din care este făcut stilusul cu care se poate scrie, stând în paralel cu „condeiul de fier“. În Iezechiel, Iahve îi promite profetului să-l întărească: „Voi face fruntea ta ca şamirul, mai tare decât stânca“. Şamirul este aici mai dur decât stânca. Şi în Zaharia, şamirul este oferit ca o comparaţie pentru inimile întărite să nu asculte Legea. Ar rezulta de aici că şamirul este într-adevăr un material dur. Vulgata traduce prin „diamant“ (adamantinus), de unde şi traducerea adoptată de Biblia sinodală, pe când Septuaginta evită cu stil şi eleganţă traducerea (v. 1 din Ieremia 17 chiar lipseşte). De fapt, nu se ştie exact ce înţeleg cele trei texte prin şamir, mai ales că pentru diamant există şi alte cuvinte ca pretendenţi: yahalom sau zechochit.

Oricum, materialul misterios, „mai dur decât stânca“, a născut o legendă foarte interesantă. Şamirul devine chiar un animal, un fel de vierme cât un grăunte de orz (deşi sursele rabinice mai vechi evită să sugereze că ar fi ceva viu). A fost creat de Dumnezeu la apusul zilei a şasea şi are puterea de a tăia orice, chiar şi diamantul. A fost folosit la gravarea pietrelor de pe pieptarul Marelui preot: pur şi simplu numele triburilor israelite au fost scrise cu cerneală, iar apoi şamirul a fost trecut peste urmele respective. Să nu uităm că una dintre pietre era chiar diamant. După mult timp, Solomon află de la demonul Asmodeu că şamirul este ţinut de pupăză, căreia îngerul mării i l-a încredinţat. Pupăza foloseşte şamirul pentru a despica stâncile şi a pune seminţe din care cresc plantele cu care se hrăneşte. Solomon îl trimite pe Benaia, fiul Iehoiadei, care pune un geam de sticlă deasupra ouălor pupezei. Aceasta îşi aduce şamirul pentru a sparge geamul, dar atunci Benaia o sperie şi îi fură şamirul. Cu acesta Solomon reuşeşte să taie pietrele pentru Templu. După altă variantă, şamirul i-a fost adus lui Solomon de bunăvoie direct din paradis de către uliu. Şamirul era păstrat într-o ţesătură de lână, aşezat într-un vas de plumb care conţinea tărâţe de orz. După distrugerea Templului, şamirul s-a pierdut (cf. Louis Ginzberg, Legends of the Jews, The Jewish Publication Society, Philadelphia, 2003, pp. 35, 973-974).

Îmbinarea a două tradiţii

Şamirul prezintă aşadar următoarele avantaje: nu este o unealtă, nu este din fier sau alt metal, este mai tare decât stânca şi chiar decât diamantul, a fost creat de Dumnezeu special la sfârşitul zilei a şasea, iar acum, oricât l-aţi dori, nu îl mai puteţi avea, pentru că s-a pierdut. Trebuie să admirăm adevăratele acrobaţii ale rabinilor pentru a împăca versete de neîmpăcat.

Dar ce putem noi considera? Putem crede că Templul lui Solomon, pentru a respecta Legea lui Moise, a fost construit cu şamir? Aş spune că avem aici o problemă de interpretare, a cărei rezolvare este însă extrem de simplă. Biblia este o carte scrisă într-o perioadă lungă de timp, fiind de fapt compusă din mai multe cărţi, acestea la rândul lor compuse din nenumărate unităţi literare, fiecare având uneori propria istorie redacţională. Nu este oare mai simplu să observăm că avem de fapt de-a face cu două serii legislative diferite, una mai veche, după care altarul trebuie făcut cu pietre improvizate, nefinisate, iar alta după care Templul lui Solomon a fost construit ca orice alt templu de pe atunci, folosindu-se din plin tehnologia de construcţie?

Îmbinarea şi coexistenţa celor două tradiţii nu dovedesc deloc că Biblia este forţată, că este falsă şi aberantă, aşa cum consideră corupţii, ci mai degrabă că există, dincolo de diferenţe, un filon al continuităţii. Glosa din 3 Regi 6, 7 ne arată de fapt că unul dintre redactorii deuteronomişti a dorit special să arate că zidirea Templului din Ierusalim s-a făcut sub auspiciile Legii lui Moise, că tradiţia şi istoria se pot întâlni. Acesta este un mare adevăr, iar legendele rabinice nu au făcut altceva decât să-l sugereze printr-o delicateţe literară remarcabilă.